Acum 74.000 de ani a avut loc una dintre cele mai devastatoare erupții vulcanice din istoria recentă a Pământului. Efectele sale asupra speciei umane sunt dezbătute și astăzi. Potrivit unei teorii celebre, erupția supervulcanului Toba a adus omenirea în pragul extincției.
Lacul Toba dezvoltat în craterul vulcanului FOTO wikipedia
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Acum 74.000 de ani, Pământul a fost zguduit de o catastrofă. Supervulcanul Toba, situat pe insula Sumatra din Indonezia, a erupt cu o forță fără precedent, provocând schimbări climatice temporare, dar severe. Cantitatea uriașă de praf, rocă și cenușă aruncată în atmosferă a blocat parțial lumina solară, iar planeta a traversat aproape șase ani de iarnă vulcanică. Unii cercetători consideră că omenirea a fost atunci la un pas de dispariție și că doar extraordinara sa capacitate de adaptare a făcut posibilă supraviețuirea.
Cataclismul care a întunecat cerul
Toba este considerat unul dintre cele mai mari supervulcane ale planetei. Erupția sa, produsă în urmă cu aproximativ 74.000 de ani, a creat una dintre cele mai mari căldări vulcanice din lume, cu dimensiuni de aproximativ 100 pe 30 de kilometri. Astăzi, aceasta este ocupată de Lacul Toba.
În timpul erupției au fost proiectați în atmosferă peste 2.800 de kilometri cubi de rocă și cenușă. Cantități uriașe de dioxid de sulf și particule vulcanice au ajuns în stratosferă, reducând semnificativ cantitatea de lumină solară care ajungea la suprafața Pământului și declanșând o răcire globală rapidă.
Modelele climatice actuale indică o iarnă vulcanică severă care a durat aproximativ șase ani, urmată de o perioadă de răcire de până la 1.800 de ani în anumite regiuni ale globului. În același timp, reducerea temperaturilor în zonele tropicale a afectat regimul precipitațiilor și a favorizat apariția unor secete extinse în Africa de Est și Asia de Sud.
Consecințele asupra ecosistemelor au fost importante. În centrul Indiei și în regiunea Golfului Bengal există dovezi că pădurile au fost înlocuite temporar de pajiști uscate, ca urmare a depunerilor de cenușă și a secetei prelungite. Mai multe specii de mamifere mari au dispărut la nivel regional, iar habitate întregi au fost transformate. În plus, suprafețe întinse au fost acoperite de lavă și cenușă vulcanică, ceea ce a modificat profund peisajele și ecosistemele locale.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Unii cercetători presupun că erupția a provocat și ploi acide, care au afectat sursele de apă și vegetația. În 1998, profesorul american Stanley H. Ambrose, de la Universitatea Illinois Urbana-Champaign, a formulat una dintre cele mai influente teorii privind impactul erupției asupra ecosistemelor și a speciei umane.
Omenirea în pragul dispariției
Potrivit ipotezei formulate în anii ’90, efectele catastrofei de la Toba au redus dramatic populația umană. Schimbările climatice, lipsa hranei și diminuarea surselor de apă ar fi dus la dispariția multor comunități.
Conform acestei teorii, populația globală a speciei Homo sapiens s-ar fi redus la aproximativ 10.000 de indivizi sau chiar mai puțin. Cercetătorii au asociat acest fenomen cu un așa-numit „gât de sticlă” genetic, adică o reducere drastică a populației, care lasă urme vizibile în patrimoniul genetic al generațiilor următoare.
Studiu. A şasea extincţie în masă a speciilor ar putea fi provocată de oameni. Reacţia lui Musk
Într-un asemenea scenariu, comunitățile umane ar fi fost obligate să facă față unor condiții extreme: secetă, temperaturi mai scăzute, reducerea vegetației și dispariția unei părți importante a prăzii. Multe grupuri ar fi migrat în căutarea resurselor, iar unele nu au supraviețuit.
Aceasta nu ar fi fost însă prima mare criză demografică din istoria umanității. Un studiu publicat recent sugerează că, în urmă cu aproximativ 900.000 de ani, strămoșii omului modern au trecut printr-o reducere și mai severă a populației.
Din echipa de cercetare au făcut parte, printre alții, Giorgio Manzi, de la Departamentul de Biologie Ambientală al Universității din Roma, și Yi-Hsuan Pan, genetician la Universitatea din Shanghai.
„Rezultatele cercetărilor au arătat că strămoșii omului au trecut printr-o scădere severă a numărului populației, cu doar 1.280 de indivizi rămași în intervalul de timp 930.000 și 813.000 de ani în urmă. Această scădere severă a populației a durat 117.000 de ani și a adus omenirea în pragul extincției”, arată autorii studiului.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Potrivit cercetării, aproximativ 99% dintre indivizii existenți la acea vreme au dispărut, iar populația globală s-a redus la puțin peste o mie de persoane.
O capacitate extraordinară de adaptare
Descoperirile arheologice din ultimele decenii au început însă să nuanțeze teoria catastrofei totale provocate de Toba. Dovezile sugerează că multe comunități umane au supraviețuit și chiar au continuat să se dezvolte.
Pentru a înțelege impactul real al erupției, cercetătorii au analizat fragmente microscopice de sticlă vulcanică, cunoscute sub numele de criptotefre. Aceste particule, răspândite pe distanțe foarte mari în timpul erupției, au o compoziție chimică distinctă care permite identificarea sursei lor.
Studiile s-au concentrat pe mai multe situri arheologice din Africa. La Pinnacle Point, în Africa de Sud, cercetătorii au descoperit astfel de fragmente provenite de la Toba în straturi datate înainte, în timpul și după erupție. Rezultatele au contrazis parțial ipoteza unei catastrofe demografice globale.
Dovezile arată că populațiile locale au continuat să trăiască în zonă, să producă unelte și să exploateze resursele disponibile. Mai mult, în perioada respectivă apar semne ale unor inovații tehnologice și comportamentale importante.
Aceste date sugerează că respectivele comunități au reușit să se adapteze rapid noilor condiții de mediu.
Situații similare au fost identificate și la situl Shinfa-Metema din Etiopia. Acolo, cercetătorii au descoperit indicii că oamenii s-au adaptat secetei urmând cursurile râurilor sezoniere și exploatând resursele acvatice disponibile în perioadele aride.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Unii specialiști consideră că în această perioadă au apărut și arme de vânătoare mai eficiente, inclusiv forme timpurii ale arcului cu săgeți, care le-au permis oamenilor să captureze animale mici și rapide într-un mediu tot mai sărac în resurse.
Descoperiri similare au fost făcute și în Indonezia, India și China, inclusiv în regiuni apropiate de zona erupției. Toate acestea conturează imaginea unei specii mult mai rezistente și mai adaptabile decât se credea anterior.
Tot mai mulți cercetători consideră astăzi că oamenii au reușit să supraviețuiască și să rămână activi după erupția supervulcanului Toba și că aceasta s-ar putea să nu fi fost principala cauză a blocajului genetic observat în ADN-ul populațiilor moderne.
Deși a provocat suferințe și transformări majore la scară globală, erupția de la Toba rămâne unul dintre cele mai spectaculoase exemple ale capacității de adaptare a speciei umane în fața unor schimbări dramatice de mediu.
