În 1936, o jurnalistă din Atlanta publica primul şi singurul ei roman. 90 de ani mai târziu, cartea se găseşte în aproape orice casă în care există o bibliotecă, a fost tradusă în peste 40 de limbi şi continuă să stârnească polemici aprinse. Cum supravieţuieşte o operă atât de controversată nouă decenii de schimbări radicale?
Clark Gable și Vivien Leigh, una dintre cele mai bune distribuții din istorie. FOTO: Profimedia
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Există o imagine care revine obsesiv ori de câte ori se vorbeşte despre această carte: Margaret Mitchell, cu glezna ruptă, imobilizată în pat, acceptând în cele din urmă să scrie ceva, orice care să o ţină ocupată în lunile lungi de convalescenţă. Era prin 1926. Va termina romanul abia zece ani mai târziu, după ce va umple zeci de plicuri cu manuscrise pe care le va ascunde sub pat, le va da uitării, le va relua.
Margaret Mitchell nu era o scriitoare în sensul clasic al cuvântului. Era jurnalistă la „Atlanta Journal“, femeie divorţată (o raritate în Georgia anilor ’20), cu o personalitate mai apropiată de Scarlett O’Hara decât ar fi vrut ea vreodată să recunoască. Nu a publicat niciodată alt roman. „Pe aripile vântului“ este tot ce a lăsat în urmă ca ficţiune – şi s-a dovedit mai mult decât suficient.
Când editorul Harold Latham a venit în turneu prin Sud în 1935 căutând manuscrise, Mitchell i-a dat plicurile aproape din greşeală – şi aproape şi-a cerut imediat înapoi pachetul. A doua zi dimineaţă i-a trimis o telegramă rugându-l să returneze totul. Latham citise, însă, suficient. Un an mai târziu, cartea apărea în librării pe 30 iunie 1936 – deşi primul tiraj de 10.000 de exemplare poartă data de mai 1936, lansarea publică a fost amânată pentru că romanul fusese selectat pentru Book-of-the-Month Club pentru luna iulie. Un detaliu aparent minor, dar care spune ceva despre cât de sigur era editorul Macmillan de succesul lui: a doua tipărire, de 25.000 de exemplare, era gata în aceeaşi lună. Anul următor, cartea câştiga Premiul Pulitzer.
Povestea, pe scurt
Georgia, 1861. Scarlett O’Hara are 16 ani, e cea mai râvnită fată din comitat şi n-a cunoscut niciodată sărăcia. Tara, plantaţia familiei sale, cu pământul roşu ca rugina şi câmpurile de bumbac ce se întind dincolo de orizont, e lumea ei întreagă. Ashley Wilkes, bărbatul de care e îndrăgostită, tocmai a anunţat că se căsătoreşte cu verişoara sa. La orizont, Războiul Civil începea să înghită totul – şi, odată cu el, o lume întreagă.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
„Pe aripile vântului“ urmăreşte metamorfoza brutală a unei femei care n-a vrut decât să iubească şi să nu-i lipsească nimic, atunci când totul îi este luat: pământul, familia, iluzia, prosperitatea – şi cum, în loc să se frângă, devine mai dură. Pe fundalul uneia dintre cele mai devastatoare perioade din istoria americană – căderea Atlantei, refugiul, foamea, moartea celor dragi, reconstrucţia unui Sud sfărâmat – Scarlett devine, dintr-o fată răsfăţată, o femeie care supravieţuieşte prin inteligenţă, farmec şi voinţă de fier, dar şi fără scrupule. Se căsătoreşte de două ori din interes, construieşte o afacere, refuză să se prăbuşească. Alături, mereu la marginea scenei, apare Rhett Butler: cinic, lucid, pasional, imposibil de ignorat.
De ce 1936 a fost momentul perfect
Nu orice carte apare la momentul ei. „Pe aripile vântului“ a avut norocul sau intuiţia de a fi publicată exact când America avea nevoie de ea. Era al şaptelea an al Marii Crize Economice. Milioane de oameni pierduseră locuri de muncă, case, economii. Ţara se uita în gol, fără să ştie ce urmează. Şi iată că vine o poveste despre o femeie care pierde totul – pământul, familia, iubirea, prosperitatea – şi care, în loc să se prăbuşească, strânge din dinţi şi merge mai departe. Ultima replică a lui Scarlett – „La urma urmei, mâine e o altă zi“ – nu e o banalitate sentimentală. În 1936, era un manifest de supravieţuire. Publicul american a simţit asta visceral.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Un milion de exemplare s-au vândut în primele şase luni de la lansare. Cifre pe care puţine romane le ating astăzi, cu tot cu algoritmi şi reclame pe reţelele de socializare. Cartea a atins ceva adânc şi universal: frica de sărăcie, legătura cu pământul, instinctul de a supravieţui cu orice preţ. Aceste teme nu au dată de expirare.
Rhett, Scarlett, Ashley: triunghiul care a fascinat generaţii
Dincolo de contextul istoric, dincolo de Războiul Civil şi de plantaţiile din Georgia, „Pe aripile vântului“ este, în esenţă, o poveste de dragoste. Sau mai precis: o poveste despre o femeie care iubeşte un bărbat de care nu e iubită (Ashley Wilkes) şi care este iubită de un bărbat pe care nu îl iubeşte (Rhett Butler) – până e prea târziu.
Scarlett şi Rhett, una dintre cele mai celebre povești de dragoste. FOTO: Profimedia
Mecanismul narativ e aproape crud în simplitatea lui. Ashley e idealul – frumos, educat, nobil, inaccesibil. Rhett e realitatea – imperfect, cinic, pasional, real. Scarlett aleargă toată viaţa după iluzie şi ratează adevărul. E una dintre cele mai dureroase şi mai omeneşti poveşti din literatura secolului XX.
Cititorii au dezbătut decenii întregi dacă Scarlett şi Rhett s-au împăcat sau nu după acea ultimă uşă trântită. Mitchell nu a dat niciodată un răspuns definitiv. Poate pentru că, intuitiv, a ştiut că misterul e parte din farmec. O carte la care ştii finalul înainte să o deschizi nu mai are acelaşi magnetism.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Feministă avant la lettre sau produs al patriarhatului?
Dincolo de controversele rasiale, romanul ridică o altă întrebare fascinantă: ce e Scarlett O’Hara, de fapt? Un model feminist înainte ca feminismul să existe ca mişcare articulată? Sau confirmarea că orice femeie puternică dintr-o lume patriarhală plăteşte un preţ uriaş pentru independenţa ei?
Scarlett conduce o afacere, ia decizii economice, supravieţuieşte acolo unde bărbaţii din jurul ei se prăbuşesc. Refuză să fie victimă. Într-o epocă în care femeile erau proprietatea soţilor lor legali, e un personaj cu o autonomie remarcabilă. Pe de altă parte, foloseşte sexualitatea şi feminitatea ca instrumente de putere, are trei căsnicii dezastruoase şi nu atinge niciodată fericirea. Mitchell pare să spună că libertatea e posibilă – dar vine cu un cost.
Această ambiguitate e, poate, motivul pentru care Scarlett continuă să fie unul dintre cele mai discutate personaje feminine din literatura universală. Nu e un model simplu, nici un contra-model simplu. E un om complicat – şi asta o face să reziste.
Partea incomodă: ce facem cu romantizarea sclaviei?
Trebuie să vorbim despre asta. Nu putem sărbători 90 de ani ai acestei cărţi fără să recunoaştem că are o problemă serioasă – şi că această problemă nu e marginală, ci structurală. „Pe aripile vântului“ glorifică Sudul sclavagist american cu o nostalgie nedisimulată. Tara, plantaţia familiei O’Hara, e prezentată ca un paradis pierdut. Sclavii sunt fericiţi, loiali, aproape recunoscători. Aceasta e esenţa a ceea ce istoricii numesc „mitologia cauzei pierdute“ – naraţiunea prin care Sudul confederat şi-a reinterpretat înfrângerea în Războiul Civil ca pe o tragedie romantică, ştergând din imagine monstruozitatea sclaviei.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Scarlett și Mammy, una dintre cele mai savuroase interacțiuni din film. FOTO: Profimedia
Dezbaterea s-a intensificat după 2020, când mişcarea Black Lives Matter a adus în prim-plan statui, monumente şi opere culturale care perpetuează rasismul structural. Librăriile din mai multe ţări au discutat dacă să mai comercializeze romanul fără note suplimentare.
Concluzia la care ajung cei mai mulţi cercetători şi critici literari serioşi – şi nu e o concluzie comodă – e că interdicţia rămâne o soluţie greşită. O carte ascunsă nu poate fi criticată, contextualizată, înţeleasă. „Pe aripile vântului“ citită cu ochii larg deschişi, cu toate contradicţiile ei, e mai valoroasă decât acelaşi roman eliminat tăcut din raft. Dar asta presupune o lectură critică, nu nostalgică, care ştie ce acceptă şi ce refuză.
Supraviețuire prin imperfecțiune
Există o tendinţă în cultura noastră de a căuta opere curate – fără contradicţii, fără unghiuri incomode, cu mesaje clare şi eroi nepătaţi. „Pe aripile vântului“ e exact opusul: e un roman mare şi deranjant, generos şi „şchiop“ în acelaşi timp, cu pagini de o frumuseţe extraordinară şi cu altele pe care le citeşti cu un disconfort crescând. Şi tocmai asta îl face să supravieţuiască. Cărţile perfecte devin monumente – le admirăm de la distanţă, le cităm la ocazii solemne, dar nu le mai trăim. Cărţile cu defecte, cu contradicţii, cu personaje care fac lucruri de neiertat şi pe care tot le iubeşti rămân. Te cer înapoi. Te enervează suficient cât să nu le uiţi.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Poate că tocmai această aniversare la 90 de ani e momentul potrivit pentru o recitire – nu cu ochii copilăriei sau ai adolescenţei, când Scarlett şi Rhett sunt pur şi simplu romantici, ci cu ochii adulţilor care ştiu că lumea e complicată, că oamenii sunt complicaţi, că frumuseţea şi răul pot coexista în acelaşi text, în aceeaşi pagină.
Merită recitit? Da. Cu condiţii. Merită recitit dacă eşti dispus să-l priveşti întreg – cu frumuseţea lui şi cu problemele lui. Merită recitit dacă înţelegi că a aprecia stilul şi forţa narativă a lui Mitchell nu înseamnă a valida viziunea ei istorică asupra sclaviei. Merită recitit dacă eşti curios să înţelegi de ce 30 de milioane de oameni de pe toate continentele s-au regăsit în povestea unei femei din Georgia secolului XIX. Nu merită recitit ca evadare nostalgică, ca fantezie despre o lume mai simplă, ca romantizare a unui Sud care nu a existat niciodată cu adevărat aşa cum îl descrie Mitchell. Acel roman – cel citit cu ochii închişi, fără întrebări – nu mai are ce să ofere.
La 90 de ani, „Pe aripile vântului“ e o carte matură în sensul cel mai adevărat al cuvântului: plină de cicatrici, imposibil de ignorat, imposibil de iubit fără rezerve. Exact ca personajele ei.
Margaret Mitchell, dincolo de pagini
Margaret Munnerlyn Mitchell s-a născut pe 8 noiembrie 1900, în Atlanta, într-o familie cu rădăcini adânci în istoria Georgiei. Tatăl ei, Eugene Muse Mitchell, era avocat; mama sa, Maybelle Stephens, activistă pentru drepturile femeilor, provenea dintr-o influentă familie irlandeză catolică. Copilăria s-a desfăşurat într-un oraş încă bântuit de urmele Războiului Civil – poveştile veteranilor şi ale rudelor care trăiseră acea perioadă aveau să formeze fundalul cultural din care va creşte, câteva decenii mai târziu, Tara şi tot universul lui Scarlett.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Margaret Mitchell, laureată a premiului Pulitzer. FOTO: Profimedia
A urmat Washington Seminary, apoi a fost admisă la Smith College – studiile i-au fost însă întrerupte în 1918, după moartea mamei sale în timpul pandemiei de gripă. Întoarsă în Atlanta, a preluat responsabilităţile gospodăreşti, dar nu pentru mult timp. A devenit una dintre primele femei jurnaliste de la „Atlanta Journal“, publicând articole, interviuri şi portrete ale unor personalităţi locale şi internaţionale, inclusiv generali confederaţi sau figuri culturale ale vremii. Era, cu alte cuvinte, exact tipul de femeie independentă pe care urma să o portretizeze – şi pe care societatea din jur o privea cu aceeaşi ambivalenţă cu care o privea pe Scarlett.
Viaţa personală i-a fost marcată de două căsnicii: prima, cu Berrien Upshaw, s-a încheiat rapid; a doua, cu John Marsh, i-a adus stabilitatea de care avea nevoie ca să scrie. În ultimii ani, Mitchell a gestionat intens drepturile editoriale ale operei sale şi a rămas o prezenţă discretă în Atlanta – departe de luminile pe care le refuzase dintotdeauna. A murit pe 16 august 1949, la 48 de ani, lovită de o maşină pe o stradă din oraşul în care se născuse şi pe care îl imortalizase.
„Mâine este o nouă zi“. De ce Scarlett nu va îmbătrâni niciodată
Trei ani după ce romanul cucerise America, producătorul David O. Selznick transforma cartea într-un spectacol cinematografic fără precedent. Filmul din 1939 a câştigat zece Premii Oscar, a stabilit recorduri de box-office care rezistă şi astăzi şi a oferit Hollywoodului primul său moment de conştiinţă rasială autentică, urmat imediat de unul dintre cele mai dureroase gesturi de segregare. O poveste despre glorie şi contradicţie, exact ca filmul însuşi
Tragedia care i-a frânt inima fermecătorului Clark Gable: „A fost devastat“. Cum a rămas fără marea iubire VIDEO
Era o sală de cinema cu nume de stea, „Luceafărul“, şi un film care dura aproape patru ore. În Bucureştiul anilor ’80, când culorile din viaţa de zi cu zi se răriseră până la cenuşiu, „Pe aripile vântului“ se proiecta în variantă color şi oamenii stăteau lipiţi de ecran de la primul cadru până la ultimul, deşi mulţi dintre ei știind cartea pe de rost. Ştiau că Rhett pleacă – totuşi, sperau că de data asta rămâne. Acele aproape patru ore nu au părut lungi. Cozile, zilnice, la pâine, da.
America ne trimitea, prin această poveste, ceva pe care nu-l puteam numi atunci: ideea că există lumi în care oamenii suferă frumos, în care iubirea ratată e mai mare decât orice victorie, în care mâine e întotdeauna o altă zi. Într-o ţară în care mâine semăna periculos de mult cu ieri, fraza aceea suna ca un manifest.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Povestea filmului începuse, de fapt, cu mult înainte… În vara lui 1936, când romanul lui Margaret Mitchell încă mai spărgea recorduri de vânzări, producătorul David O. Selznick cumpără drepturile de ecranizare pentru suma de 50.000 de dolari – o avere pentru acea vreme. Toată lumea de la Hollywood era convinsă că e o nebunie. Cartea era prea lungă, prea complicată, prea legată de un Sud pe care restul Americii îl privea cu ambivalenţă. Presa i-a dat imediat porecla: Selznick’s Folly – Nebunia lui Selznick.
Selznick nu era însă un om care să se lase intimidat de sceptici. Producătorul – fiul unui magnat al filmului mut, ginerele lui Louis B. Mayer de la MGM – avea o obsesie pentru detaliu şi o ambiţie pe măsură. Ştia că, pentru a face dreptate romanului, trebuia să construiască ceva mai mare decât orice văzuse Hollywoodul până atunci. Şi exact asta a făcut, în următorii trei ani, cu o energie care l-a adus în pragul epuizării.
În Bucureştiul anilor ’80, nimeni nu ştia şi nimeni nu întreba de ce costase atât de mult să se facă filmul acesta. Conta că era acolo, pe ecran, în culori.
Căutarea lui Scarlett
Niciodată în istoria Hollywoodului un rol nu a generat o vânătoare de talente mai spectaculoasă. Timp de doi ani, Selznick a organizat audiţii în toată America, intervievând peste 1.400 de femei pentru rolul lui Scarlett O’Hara. Numele vehiculate erau imense: Katharine Hepburn, Bette Davis, Joan Crawford, Tallulah Bankhead. Fiecare era luată în considerare, fiecare era respinsă. Presa urmărea procesul cu o fascinaţie aproape morbidă.
Răspunsul a venit, în cele din urmă, dintr-o direcţie neaşteptată. În seara de 10 decembrie 1938, în timp ce se filma scena incendierii depozitului din Atlanta, fratele lui Selznick i-a prezentat producătorului o actriţă britanică de 25 de ani, aproape necunoscută publicului american. Se numea Vivien Leigh. Selznick a privit-o o clipă prin flăcări şi a ştiut. Câteva săptămâni mai târziu, pe 13 ianuarie 1939, anunţa public: Scarlett O’Hara fusese găsită.
Vivien Leigh, perfecțiunea găsită de americani peste Ocean. FOTO: Getty Images
Clark Gable, în schimb, fusese opţiunea aproape unanimă de la început pentru Rhett Butler, dar obţinerea lui costase doi ani de negocieri cu MGM, studioul care îl avea sub contract. Completau distribuţia Leslie Howard ca Ashley Wilkes şi Olivia de Havilland ca Melanie Hamilton. O distribuţie care, după cum aveau să demonstreze următoarele decenii, nu putea fi mai bine aleasă.
În sala „Luceafărul“, nimeni din public nu ştia numele lui Vivien Leigh înainte să intre. Ieşeau cu el întipărit în minte.
O producţie tumultuoasă
Filmările au început pe 26 ianuarie 1939 şi s-au încheiat pe 1 iulie – dar drumul dintre cele două date a fost, diplomatic spus, turbulent. Primul regizor, George Cukor, a fost concediat după mai puţin de trei săptămâni de filmare, într-o decizie care a şocat Hollywoodul. A fost înlocuit de Victor Fleming, care la rândul său a cedat temporar locul lui Sam Wood în timp ce suferea de epuizare. Pe ecran, Fleming va primi creditul unic de regie.
Scenariul a trecut prin mâini şi mai numeroase. Selznick a lucrat cu cel puţin zece scenarişti diferiţi pentru a comprima cele 1.000 de pagini ale romanului într-un film de aproximativ patru ore. Printre ei se număra şi F. Scott Fitzgerald – autorul „Marelui Gatsby“, pe atunci în declin şi având nevoie de bani – care a contribuit cu câteva scene, fără să fie creditat. Sidney Howard, autorul versiunii finale, a murit într-un accident de tractor la ferma sa înainte de premieră şi a primit postum Oscarul pentru cel mai bun scenariu adaptat.
Bugetul final s-a ridicat la aproximativ patru milioane de dolari, o sumă astronomică pentru 1939. Pentru scena arderii Atlantei, Selznick a folosit toate cele şapte camere Technicolor existente în acel moment în SUA. Postproducţia s-a încheiat pe 11 noiembrie 1939, cu o lună înainte de premieră.
15 decembrie 1939: Atlanta în delir
Premiera din 15 decembrie 1939 la Teatrul Loew’s Grand din Atlanta a fost un eveniment de stat. Guvernatorul Georgiei a declarat ziua sărbătoare publică. Primarul William B. Hartsfield a acordat jumătate de zi liberă angajaţilor primăriei. Faţada teatrului fusese renovată pentru a arăta ca un conac sudist. Aproximativ 300.000 de oameni s-au aliniat pe străzile oraşului, pe o distanţă de şapte mile, ca să vadă şirul de limuzine care transporta vedetele de la aeroport. „The Hollywood Reporter“ titra pe prima pagină: „Magnificent and Supreme Triumph of Film History“. Era un verdict care anticipa exact ce aveau să spună şi Oscarurile, câteva luni mai târziu.
Olivia de Havilland, Jock Whitney, Margaret Mitchell şi soţul ei, John Marsh, la premiera filmului
Însă, în acelaşi timp, undeva în afara acestei sărbători, se afla şi partea întunecată a poveştii. Hattie McDaniel, actriţa care o juca pe Mammy şi care urma să câştige Oscarul pentru acest rol, nu fusese invitată la premieră. Nici ceilalţi actori de culoare din film. Legile Jim Crow care guvernau Sudul segregat al Americii îi împiedicau să stea alături de colegii lor albi. O absenţă care spune mai mult despre contradicţiile filmului decât orice recenzie.
În sala din Bucureşti, Mammy era pur şi simplu Mammy – caldă, puternică, prezentă. Nimeni nu ştia că femeia care o juca nu fusese invitată la propria premieră. Filmul ajungea la noi curăţat de contextul lui, ca o poveste fără margini murdare. Poate de aceea părea atât de mare. Poate de aceea durea altfel când îl vedeai întreg, mai târziu, când puteai să întrebi şi ce fusese în afara ecranului.
Hattie McDaniel şi Oscarul care a schimbat istoria
La ceremonia premiilor Oscar din februarie 1940, „Pe aripile vântului“ a dominat în mod categoric. Din 13 nominalizări, a câştigat 10 – opt competitive şi două onorifice – stabilind un record care nu va fi egalat timp de decenii. Cel mai bun film, Cel mai bun regizor pentru Victor Fleming, Cea mai bună actriţă pentru Vivien Leigh, Cel mai bun scenariu adaptat acordat postum lui Sidney Howard. O acumulare fără precedent.
„Pe aripile vântului“, filmul cu 10 premii Oscar. Drama frumoasei actriței care a scris istorie cu replica „Şi mâine e o zi“
Dar momentul cu adevărat istoric al serii a fost altul. Când Hattie McDaniel a urcat pe scenă să primească premiul pentru Cel mai bun rol secundar feminin, a intrat în cărţile de istorie: era primul afro-american care câştiga vreodată un Oscar. Discursul ei – simplu, demn, emoţionant – conţinea cuvintele: „Sper sincer că voi fi întotdeauna un motiv de mândrie pentru rasa mea şi pentru industria cinematografică“. Contradicţia rămâne însă tulburătoare: aceeaşi femeie căreia i se refuzase accesul la propria premieră, din cauza culorii pielii, urca acum pe cea mai importantă scenă din cinematografia americană. Unii au văzut în asta un semn de progres. Alţii – şi nu fără temei – au subliniat că rolul ei celebra imaginea servitoarei devotate, exact tipul de reprezentare pe care comunitatea afro-americană îl respingea. Ambele lecturi sunt adevărate. Aceasta e complexitatea lui Hattie McDaniel, a filmului şi a acelei epoci.
Cel mai profitabil film din istorie, ajustat la inflaţie
Cifrele de box-office au depăşit orice aşteptare. Realizat cu un buget de aproximativ 4 milioane de dolari, filmul a generat încasări care, ajustate la inflaţia actuală, îl plasează și acum pe locul întâi în topul celor mai profitabile filme din istoria cinematografiei – înaintea lui „Titanic“, „Star Wars“ sau „Avengers: Endgame“. Este un record care rezistă de peste opt decenii şi care, în contextul actual al industriei, pare aproape imposibil de doborât.
Filmul a primit opt relansări majore în cinematografe de-a lungul deceniilor. A fost primul film color care a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film. A lansat reţeaua TNT în 1988 şi TCM în 1994, când a fost difuzat la inaugurarea acestora. În 1989 a intrat în National Film Registry al Bibliotecii Congresului American, recunoscut drept semnificativ cultural, istoric şi artistic. În 1998, Institutul American de Film l-a clasat pe locul patru în topul celor mai mari filme americane din toate timpurile.
Niciuna dintre cifrele acestea nu ajungea în sala „Luceafărul“. Ajungea doar filmul. Şi era suficient.
Un film admirat şi incomod în acelaşi timp
La lansare, critica a fost în general elogioasă, cu o rezervă recurentă: lungimea. La aproape patru ore, inclusiv pauză, filmul era o provocare chiar şi pentru spectatorii cei mai răbdători. „The New York Times“ îl descria drept un film al cărui pivot este Vivien Leigh şi considera că prezenţa ei în rol era de neconceput fără această actriţă. „Variety“ îl celebra ca spectacol cinematografic desăvârşit.
Comunitatea afro-americană a avut însă o reacţie profund împărţită. Mulţi protestatari au respins filmul ca insultă rasială, o glorificare a sclaviei şi a Sudului Confederat deghizată în epopee romantică. Alţii au văzut în Oscarul lui McDaniel un semn, oricât de fragil, de recunoaştere. Această tensiune nu s-a rezolvat niciodată cu adevărat.
În 2020, după uciderea lui George Floyd şi valul de proteste care a urmat, HBO Max a retras filmul temporar din platformă, reintroducându-l ulterior însoţit de un context explicativ despre reprezentarea rasială. Decizia a stârnit controverse în ambele direcţii: cei care o considerau necesară şi cei care o vedeau drept o formă de cenzură culturală. Filmul a redevenit subiect de dezbatere naţională la opt decenii de la lansare – un semn, în felul lui, al unei vitalităţi iritante.
Moştenirea
La 86 de ani de la premieră, „Pe aripile vântului“ rămâne unul dintre cele mai dificile momente culturale pe care le-a produs Hollywoodul. Dificil nu în sensul obscur sau inaccesibil, ci în sensul că refuză orice verdict simplu. Nu poate fi pur şi simplu celebrat fără a recunoaşte ce romantizează. Nu poate fi pur şi simplu condamnat fără a recunoaşte ce a realizat tehnic şi narativ.
Vivien Leigh a rămas pentru totdeauna Scarlett O’Hara, chiar dacă a mai câştigat un Oscar – pentru „Un tramvai numit dorinţă“, în 1951. Clark Gable a rămas Rhett Butler, chiar dacă a jucat zeci de alte roluri. Olivia de Havilland, care a trăit până în 2020, ajungând la 104 ani, a fost întrebată până la sfârşit despre Melanie. Hattie McDaniel a rămas primul afro-american laureat cu Oscar, o distincţie pe care nicio recitire critică a filmului nu i-o poate lua.
Există o ironie frumoasă în felul în care cele două opere s-au condiţionat reciproc. Cartea a făcut posibil filmul. Filmul a ţinut cartea vie pentru generaţii care altfel poate nu ar fi ajuns la ea. Împreună, au creat ceva mai mare decât suma părţilor: un mit, cu toate virtuţile şi cu toate păcatele pe care le implică un mit.
În Bucureştiul anilor ’80, fraza „Mâine e o altă zi“ suna ca un manifest pentru că mâine părea imposibil. Nu pentru că am fi trăit în Georgia lui 1861, ci pentru că orice poveste despre oameni care rezistă şi o iau de la capăt vorbea, cumva, şi despre noi.
Poate că asta e întrebarea reală pe care o ridică filmul, la opt decenii de la premieră: ce facem cu poveştile care ne-au ţinut în viaţă când aflăm că aveau şi margini murdare? Le respingem? Le păstrăm intacte, ca pe o iluzie necesară? Sau avem curajul să le privim complet – cu gloria şi cu umbra lor – ştiind că în felul în care răspundem la această întrebare spunem mai mult despre noi decât despre ele.
Rhett a plecat. Scarlett a rămas. Şi mâine, ca întotdeauna, a fost o altă zi.
