Pe 13 iunie 1990, în România se stingea din nou lumina. Regimul Iliescu, a confiscat revoluția românilor și cu ajutorul securiștilor, a scos de la naftalină metodele bolșevice, ale anilor 50, pentru a pune cu botul pe labe opoziția, dar și pentru a doua epurare a societății românești.
Tânăr prins și bătut la Mineriadă FOTO AFP/Andrei Iliescu
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
22 decembrie 1989, ziua decisivă a Revoluției Române și momentul de ruptură ireversibilă cu regimul comunist. A fost ziua care a marcat căderea dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, culminând cu fuga acestuia cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central și prăbușirea statului totalitar în România.
Totul începuse pe 16 decembrie 1989 și, în ciuda represiunii dure ordonate de liderii comuniști la Timișoara, focul revoltei nu a mai putut fi oprit, culminând cu evenimentele de la București de pe 22 decembrie. Părea că România se aliniase statelor central-europene din fostul bloc comunist, alături de Cehoslovacia, Polonia, Germania de Est și Ungaria, și pășea sigur pe drumul libertății și al democrației, ieșind din bezna absurdului comunism. Spre deosebire de statele deja menționate, însă, în România lucrurile nu au fost atât de simple și au luat o turnură tragică. Practic, Ion Iliescu, alături de un grup al vechilor nomenclaturiști, militari și securiști, au confiscat revoluția românilor și au încercat din răsputeri să o deturneze în favoarea lor.
Practic, Iliescu a salvat mare parte din structurile fostului regim și a încercat, prin manipulare, dar și printr-o serie de metode dure ale bolșevismului din anii ’50, să instaureze un nou regim de factură sovietică, perestroikistă, gorbaciovistă. Sau, cum era cunoscut în istorie, un „comunism cu față umană”. Momentul în care regimul Iliescu, un soi de comunism îmbrăcat în blană democratică, și-a dat arama pe față a fost pe 13 iunie 1990, atunci când, prin manipulare și diversiuni specifice anilor ’50, Iliescu și acoliții săi au încercat să îngenuncheze din nou poporul român și să-l reducă la tăcere și supușenie, cu bâtele și răngile minerilor, pumnii muncitorilor industriali și provocările vechilor securiști. Totul pe fundalul scandărilor „Noi muncim, nu gândim” și „Moarte intelectualilor”, expresii intrate deja în folclorul românesc postdecembrist.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Momentul în care partidul comunist se salva în fragila democrație
Specialiștii spun că, până pe data de 22 decembrie, a fost vorba despre o revoluție anticomunistă în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii erau sătui de cenzură, de stat la cozi, de parade grandomanice, de lipsuri și minciuni. Ulterior, însă, Ion Iliescu, un om al partidului, școlit la Moscova, dar aflat în dizgrația familiei Ceaușescu, tocmai din cauza presupuselor sale ambiții de mărire, a găsit portița prin care să ajungă la putere. În jurul lui a adunat foști securiști, foști demnitari ceaușiști din toate eșaloanele, pozând în pro-democrați și anticomuniști. În mod paradoxal, jucând spectacolul democrației, acești oameni încercau, de fapt, salvarea comunismului. Era o relație de win-win. Iliescu și cei din eșaloanele secunde puteau să ajungă în sfârșit la putere, iar securiștii, generalii și înalții demnitari comuniști aveau ocazia să-și scape pielea.
Ion Iliescu la Revoluție FOTO arhivă
Pentru a legitima deturnarea revoluției, dar și pentru a distrage atenția de la adevărații opresori ai românilor în comunism, specialiștii spun că Iliescu și oamenii din jurul său au operat în stilul clasic comunist, diversionist, inventând amenințări fictive care să impresioneze masele. De exemplu, teroriștii și implicarea străină în revoluție. Idei care au fost inoculate generațiilor întregi prin ideologia comunistă răspândită în școală, societate și cinematografie. Românii erau sub asaltul amenințării străine cotropitoare, dar și al trădătorilor din sânul propriei societăți, dușmanii de clasă.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
„Ceea ce a făcut Ion Iliescu, cel mai important, pentru primul grup coagulat în jurul lui a fost să salveze structurile Securității, trimițând tot timpul la teroriști străini care, de fapt, nu au existat niciodată. Iar una dintre legendele Revoluției Române, intens întreținută de Ion Iliescu și de cei apropiați lui, a fost exact aceasta a intervenției străine foarte consistente, dar care nu făcea decât să ascundă rămășițele aparatului de represiune ceaușist, pe care Ion Iliescu le-a întrebuințat copios pentru a-și legitima deturnarea Revoluției”, preciza doctorul în istorie Cosmin Popa, cercetător științific al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”.
Românii au ajuns să se împuște unii pe alții, îmbărbătați și năuciți de diversiunile FSN-iștilor. Procurorii care au anchetat crimele Revoluției au ajuns la aceeași concluzie. Teroriștii au fost doar o psihoză care a bântuit societatea românească în acele zile de după fuga lui Ceaușescu. De fapt, a fost un război fratricid. Procurorii spun că această psihoză a „teroriștilor” ar fi fost alimentată în mod intenționat de diferite personaje.
„Psihoza teroristă ce a atins cote paroxistice în rândurile militarilor și civililor înarmați, coroborată cu multe ordine militare ce au prezentat caracter diversionist (deplasări de trupe ale unor unități militare, ordonate în general pe timpul nopții), au avut drept rezultat numeroase situații de foc fratricid și de deschidere a focului asupra unor persoane ce nu desfășurau activități potrivnice mișcării revoluționare”, precizau procurorii militari.
Practic, Iliescu dorea salvarea unei forme de comunism, acel „comunism cu față umană”, și aplicarea Perestroikăi sovietice și în România. Totul, coordonat de FSN, construcția inițial revoluționară și apoi politică, în fruntea căreia se afla.
„Golanii”, oamenii care îi stricau planurile lui Iliescu
Chiar din ianuarie 1990 începe ruperea de vechiul regim, prin reînființarea partidelor istorice. Totodată, reprezentanții CFSN, printre care și Ion Iliescu, anunțau că vor supraveghea organizarea statului și tranziția la democrație, până la organizarea de alegeri libere în mai 1990. Primele alegeri libere după 45 de ani. În plus, cei din CFSN anunță public că nu vor participa la alegeri și nu se vor constitui în partid politic. Cu toate acestea, pe 23 ianuarie, CFSN decide participarea, cu denumirea de Frontul Salvării Naționale (FSN), la alegerile programate pentru 20 mai 1990. În acel moment, mai mulți foști disidenți anticomuniști decid să se retragă din FSN, inclusiv Doina Cornea. FSN va fi înregistrat, mai târziu, ca partid politic, avându-l ca președinte pe Ion Iliescu. Intelectualii, studenții și mulți tineri înțeleg pericolul și, totodată, realizează că în FSN s-au propășit foști activiști de partid, foști demnitari și securiști din perioada comunistă. Inclusiv Iliescu avea un istoric important în Partidul Comunist, cu funcții înalte.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Piața Universității în 1990 FOTO fotografi romani.ro
Pe 28 ianuarie, la București, a avut loc un miting organizat de PNȚ-CD, PNL și PSDR pentru a protesta față de hotărârea FSN de a candida la alegeri ca partid politic. Printre altele, se cerea dizolvarea FSN. A urmat apoi „Golaniada”. Pe 22 aprilie 1990, zeci de mii de români, în mare parte intelectuali, s-au adunat în fiecare seară în Piața Universității din București. Locul a fost declarat „Zonă liberă de neo-comunism”. Se preconizează că în fiecare seară ieșeau câte 50.000 de oameni în Piața Universității pentru a protesta împotriva regimului Iliescu.
Mai precis, îl denunțau ca „neo-comunist”, arătând faptul că acesta se înconjurase de foști securiști și demnitari din timpul regimului comunist. În plus, regimul Iliescu începuse să aibă apucături ale vechii dictaturi, cu represiuni împotriva adversarilor politici. Numiți „golani” de Ion Iliescu, românii din Piața Universității au purtat această titulatură cu mândrie, ca un simbol al anticomunismului sau, mai bine zis, al neo-comunismului de care era acuzat Iliescu. Timp de 56 de zile, Piața Universității s-a transformat într-o tabără a libertății, acolo unde toate practicile și ambițiile neo-comuniste ale FSN-iștilor erau demascate zilnic.
„Un război hibrid îndreptat împotriva propriului popor”
Semne ale tendințelor de acaparare a puterii în stat de către Iliescu și grupul FSN au fost vizibile încă de la început. Sau, mai bine zis, doar văzând cu cine se însoțea. Au urmat minciuni, diversiuni și acte profund nedemocratice, precum refuzul de a-i permite regelui Mihai să intre în țară. Sătul de protestele „golanilor”, care-i demascau intențiile și îi puneau în pericol, practic, planurile de a pune mâna, în stil comunist, pe putere în România, Iliescu și acoliții săi au trecut la represiuni, pe 13 iunie. Mai precis, în noaptea dintre 12 și 13 iunie, pe la ora 3 dimineața, forțele de ordine au fost trimise împotriva manifestanților. Corturile și adăposturile protestatarilor au fost dărâmate, iar cei prinși, arestați. A fost mobilizată inclusiv armata și trupele de elită USLA.
Ion Iliescu, Petre Roman și alți foști oficiali, trimiși din nou în judecată în Dosarul Mineriadei
Cordoanele forțelor de ordine din Piața Universității FOTO mineriada
Atmosfera s-a încins și protestatarii au încercat să rupă cordoanele, au fost aruncate pietre smulse din caldarâm, iar o autoutilitară a Poliției a fost răsturnată. Protestatarii au scos combustibil din ea și au făcut cocktailuri Molotov. A fost incendiat un autobuz al forțelor de ordine. Printre protestatari au fost infiltrați și securiști, evident, tot dintre cei care au servit și regimul Ceaușescu. Se spune că aceștia au instigat la violență și chiar ar fi aruncat cocktailurile Molotov. Suficient cât să justifice intervenția în forță a trupelor de Poliție, armată și jandarmi.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
A fost un război în toată regula, îndreptat împotriva poporului român. Era o încercare a regimului Iliescu de a reduce la tăcere prima manifestare democratică după 45 de ani de comunism. Mai mulți protestatari au fost bătuți, împușcați și chiar omorâți. Au fost înregistrate cel puțin patru victime prin împușcare. Iliescu și oamenii săi au reîntors România în anii ’50, ai comunismului brutal. Pe scurt, au folosit aceleași metode bolșevice: represiunea brutală, manipularea, dezinformarea. Iliescu a aplicat metodele standard comuniste, prin care diferitele categorii sociale erau învrăjbite una împotriva celeilalte. Regimul Iliescu s-a folosit de muncitori și mineri împotriva intelectualilor (demonizați deja de comuniști) și a partidelor istorice (străine, de altfel, acelor generații născute în comunism), pentru a înlătura orice formă de opoziție. A îmbrăcat totul în același ambalaj mistificator comunist: „elemente dușmănoase”, „agenturi străine” și „dușmani ai poporului”.
„13-15 iunie reprezintă o încercare de restaurare prin forță a cel puțin unor părți ale mecanismelor dictatorului Nicolae Ceaușescu și, dacă vreți, de recosmetizare a sistemului ceaușist în noile condiții generate de căderea regimului. Asta înseamnă 13-15 iunie. Este rezultatul unui război hibrid civil dus împotriva populației României, care folosea atât rudimentele primei perioade de instaurare a comunismului, care însemna ostilizarea unor categorii sociale împotriva altora. Rețeta a funcționat și în 1990. Contribuții care țineau de evoluția tehnologică, și anume folosirea televiziunii, folosirea pe scară largă a rețelei de dezinformare a Securității și așa mai departe. Acesta este, dacă doriți, o descriere pe scurt a evenimentului, menită să înlăture din România orice formă de opoziție democratică la regimul Ion Iliescu, aflat pe cale de instaurare pe termen lung”, precizează pentru „Adevărul” cercetătorul Cosmin Popa.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
„Noi muncim, nu gândim” și „Moarte intelectualilor”
Profitând de violențele provocate de amestecul securiștilor prin mulțime, spun unii, Iliescu trece la următoarea etapă. Cheamă „oamenii muncii” la București pentru a zdrobi cu bâtele orice formă de opoziție. „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului și Televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”, preciza Iliescu, printr-un comunicat dat de Televiziunea Română.
Era, practic, tot o măsură specifică anilor ’50. Demonizarea intelectualilor. Aceștia erau dușmanii numărul unu ai comuniștilor. În primul rând, aveau educație, spirit critic și erau mult mai greu de manipulat. Erau opozanții cei mai duri ai regimurilor totalitare. Tocmai de aceea, prin propagandă, informații false și zvonuri alarmiste, muncitorii au fost întorși împotriva intelectualilor, adică a tuturor celor care criticau regimul Iliescu.
Mineriada FOTO arhivă
Așa au apărut faimoasele sloganuri ale muncitorilor de la IMGB din București, dar și de la alte uzine, adunați la ora 9 dimineața, ca o contramanifestație, în Piața Universității. Erau susținătorii lui Iliescu și strigau în gura mare „Noi muncim, nu gândim” și „Moarte intelectualilor”. Mesaje care au șocat opinia publică din lumea civilizată.
Nicuşor Dan, despre dosarul Mineriadei: „Justiţia are datoria de a face lumină, ca un gest obligatoriu de respect”
„Dacă ne referim la muncitorimea ostilizată și isterizată ca urmare a intensei campanii de dezinformare dusă de structurile fostei Securități, moștenite în întregime de regimul Iliescu, vorbim de o campanie de diversiune care practic a creat impresia că muncitorimea română este ostilă intelectualilor, deși au fost multe procese în perioada comunistă care arătau că exista, din foarte multe puncte de vedere, o bază comună de colaborare, ceea ce era unul dintre lucrurile de care se temea strașnic regimul Ceaușescu în anii ’80, mai ales după apariția Solidarității.
Comunismul românesc a fost, pe tot parcursul existenței sale, un comunism puternic antiintelectualist, care a privit intelectualii cu mefiență, deci cu neîncredere și o anumită doză de ostilitate. Dar, sigur, evoluția tehnologică și evoluția economică au obligat acest regim să facă apel la intelectualitate, atât cea tehnică, cât și cea umanistă. Însă era colaborării acestui regim comunist din România cu intelectualitatea, care a început la debutul anilor ’60 și s-a încheiat la mijlocul anilor ’70, a fost de scurtă durată. Regimul revenind, odată cu schimbarea direcției ideologice și economice fundamentale, la antiintelectualismul tradițional și punând accent mai mult pe mobilizarea ideologică, politică și pe controlul omniprezent atât al Securității, cât și al structurilor de partid, de fapt transformate într-o structură unică ce se închidea la vârful ierarhiei statului comunist, adică la Nicolae Ceaușescu”, adaugă Cosmin Popa.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren încărcate cu mineri au plecat către București din Petroșani. Cea de-a treia a plecat pe 14 iunie, din gara Motru. Până pe 15 iunie a urmat un masacru, rămas în istorie drept Mineriada din 13-15 iunie 1990.
„Doi malaci m-au luat de o mână și de alta. Întâi a fost pumnul peste ochi, apoi palma peste gură când am încercat să spun ceva. Apoi, zborul pe scări, în șuturi, de la etajul doi la etajul unu. La etajul unu, un tip îndesat, tuns regulamentar, m-a apucat de păr și a strigat: «E drogată, e drogată!». Drept este că mi se cam roteau ochii în cap. Au urmat bulanele pe spate. Am aflat cu această ocazie că doar primul doare, apoi îți amorțește spatele și este mai suportabil. Ajunși la parter, un domn cu ochelari, probabil profesor la Geologie, cu un curaj nebun, s-a aruncat în fața grupului de mineri care ne târa și a pretins că suntem studenții lui. Un bulan de cauciuc l-a lovit instantaneu peste față, spărgându-i ochelarii. Sângele îi șiroia pe obraji printre cioburi”, este doar o parte a mărturiei Victoriei Motoc, bătută cumplit de mineri pe 14 iunie 1990, doar fiindcă era studentă.
După ce au snopit în bătaie pe cine au prins, direcționați de foștii securiști pe la sediile partidelor istorice și pe la universități, minerii au fost lăudați de Iliescu.
Sechelele evenimentelor de la 13-15 iunie
Specialiștii spun că cele întâmplate în perioada 13-15 iunie au lăsat urme adânci în societatea românească.
„Sigur că au lăsat o serie de sechele, pentru că, în primul rând, este vorba despre absența justiției în privința acestui moment. Nelămurirea în întregime a evenimentelor, a responsabililor, a inițiatorilor, a celor care au comis nemijlocit faptele. Fie că vorbim despre instigări, fie că vorbim despre crime, despre răniri ale persoanelor. Nemaiținând cont de faptul că evenimentele din acea perioadă au dus la apariția primului val de emigrație politică românească postcomunistă în Occident. Evenimentele arată că România postcomunistă a reîntrebuințat copios, fundamental, mecanismele dictaturii Ceaușescu, rebotezându-le, mințindu-și propriii cetățeni că ea, de fapt, construiește o democrație”, conchide Cosmin Popa.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
