Afirmația fostului judecător Cristi Danileț nu este doar excesivă, ci profund eronată din punct de vedere juridic, în special prin calificarea conduitei Curții de Apel București drept „abuz”. O asemenea acuzație, formulată de un fost magistrat, este cu atât mai gravă cu cât pornește de la o confuzie juridică elementară și impardonabilă între trei momente distincte: adoptarea măsurii de către organul colegial, redactarea înscrisului care o consemnează și comunicarea actului către destinatar.
A susține că măsura nu exista juridic doar pentru că decizia nu fusese încă redactată și comunicată înseamnă a confunda formarea voinței administrative cu materializarea și transmiterea ei ulterioară. Pentru un fost judecător, o asemenea confuzie nu poate fi tratată ca o simplă imprecizie de exprimare, cu atât mai mult cu cât aceasta este folosită pentru a lansa public o acuzație de „abuz” împotriva unui judecător aflat în functie.
Curtea de Apel București nu a suspendat un simplu comunicat de presă, astfel cum se afirmă în mod vădit tendențios de către dl Dănileț. Este necontestat că respectivul comunicat nu reprezenta, în sine, decizia administrativă de sancționare. De altfel, chiar CNA a precizat că forma integrală a deciziei urma să fie redactată și comunicată ulterior postului de televiziune. Însă obiectul cererii de suspendare nu l-a constituit comunicatul de presă, ci măsura sancționatorie adoptată de CNA în ședința publică din 7 iulie 2026. La acel moment, Consiliul deliberase, votase și stabilise în mod concret atât sancțiunea aplicată, cât și modalitatea și intervalul orar în care aceasta trebuia executată. Comunicatul de presă nu a fost decât unul dintre mijloacele prin care existența și conținutul măsurii deja adoptate au fost aduse la cunoștința publicului.
Prin urmare, faptul că la data analizării cererii de suspendare decizia nu fusese încă redactată în forma sa finală și comunicată oficial nu înseamnă că măsura sancționatorie nu fusese adoptată ori că aceasta nu era susceptibilă să producă efecte juridice iminente imediat după comunicare, astfel cum s-a intamplat dealtfel, de fiecare dată! (de regulă Decizia sanctionatorie este comunicata ori în data stabilită pentru executare, ori cel mult în ziua precedetă ).
Ceea ce ar trebui să stie dl Dănilet este că în ședința publică din 7 iulie 2026, Consiliul National al Audiovizualului:
a analizat rapoartele de monitorizare;
a constatat pretinse încălcări ale legislației audiovizuale;
a votat aplicarea unei sancțiuni determinate;
a stabilit conținutul concret al obligației;
a fixat intervalul în care aceasta trebuia executată.
Comunicatul CNA confirmă că postul a fost sancționat cu obligația de a difuza, timp de trei ore, între orele 18:00 și 21:00, numai textul deciziei. Prin urmare, comunicatul nu era actul atacat, ci mijlocul de probă prin care era demonstrată existența hotărârii adoptate de autoritatea colegială și iminența executării sale.
Redactarea actului nu trebuie confundată cu adoptarea actului!
Ceea ce ar trebui să stie dl Dănilet este faptul că, în cazul unui organ colegial, voința administrativă se formează, în principiu, prin deliberare și vot. Înscrisul redactat ulterior consemnează și exteriorizează această voință, îi individualizează motivele și permite comunicarea și exercitarea efectivă a controlului judecătoresc.
A susține că actul nu există sub nicio formă înainte de redactarea și semnarea înscrisului înseamnă să se ignore că hotărârea fusese deja adoptată și că autoritatea însăși o anunțase public ca fiind o sancțiune decisă, cu un conținut și un termen de executare determinate. Desigur, pentru judecarea fondului legalității, instanța trebuie să aibă la dispoziție decizia redactată și motivată, rapoartele de monitorizare și întregul dosar administrativ, întrucât judecarea fondului cauzei presupune o cercetare amănuntită a actului administrativ.
În ceea ce priveste cererea de suspendare, aceasta are o altă funcție si conform legii se analizează într-o procedură provizorie și urgentă, destinată prevenirii unei pagube iminente, iar instanța realizează numai o verificare sumară a împrejurărilor care pot crea o îndoială serioasă asupra legalității măsurii. Legea nr. 554/2004 definește suspendarea ca măsură temporară, dispusă în prezența unui caz bine justificat și a unei pagube iminente.
Părerea mea este că lipsa deciziei în formă materială nu exclude interesul pentru solutionarea cererii de suspendare, ci dimpotrivă, îl poate accentua!
Particularitatea cauzei rezultă din caracterul sancțiunii, obligația nu consta în plata unei amenzi care putea fi recuperată ulterior, ci în întreruperea programului editorial timp de trei ore și în difuzarea exclusivă a textului sancțiunii!
Odată executată, măsura nu mai putea fi întoarsă în natură, cele trei ore de emisie pierdute nu puteau fi restituite, iar efectele produse asupra publicului, imaginii postului, relațiilor contractuale și activității editoriale nu puteau fi integral înlăturate printr-o hotărâre ulterioară de anulare. În această situație, a impune radiodifuzorului să aștepte redactarea și comunicarea deciziei, deși data executării era iminentă, ar fi putut transforma dreptul la suspendare într-un remediu pur teoretic. De la comunicarea înscrisului până la formularea unei cereri de suspendare si judecarea acesteia, măsura putea fi deja executată iar calea de atac a suspendarii devenea un remediu iluzoriu.
Tocmai acesta este scopul procedurii prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 îl reprezintă conservarea situației existente până când legalitatea actului poate fi examinată efectiv. Hotărârea pronunțată asupra suspendării este executorie, iar suspendarea încetează orice formă de executare a actului pe durata stabilită de lege sau de instanță.
CNA nu putea invoca propria culpă privind întârzierea în redactarea actului pentru a face imposibil controlul judecătoresc (Nemo auditur propriam turpitudinem allegans)
Interpretarea exprimată de domnul Cristi Danileț conduce la o consecință juridică inacceptabilă, anume că autoritatea ar putea adopta public o sancțiune deosebit de severă, ar putea stabili executarea acesteia într-un termen foarte scurt, dar ar putea împiedica orice control judecătoresc efectiv prin simpla întârziere a redactării și comunicării deciziei.
Este adevărat că radiodifuzorul nu putea fi obligat să difuzeze textul sancțiunii înainte de comunicarea deciziei, însă problema concretă era că CNA nu anunțase data la care măsura urma să fie executată. În aceste condiții, exista riscul real ca termenul de executare să fie stabilit chiar pentru ziua comunicării actului sau pentru ziua imediat următoare. Acest risc nu era unul ipotetic, practica anterioară a CNA arăta că sancțiunile constând în difuzarea textului deciziei, fie pentru 10 minute, fie pentru 3 ore, erau puse în executare într-un interval foarte scurt de la anunțarea lor publică, de regulă în cel mult șapte zile. În același timp, deciziile erau comunicate radiodifuzorului fie chiar în ziua stabilită pentru executare, fie cu cel mult 24 de ore înainte.
Într-o asemenea situație, obligarea postului să aștepte redactarea și comunicarea formală a deciziei ar fi golit de conținut dreptul de a solicita suspendarea. Până la pregătirea cererii, sesizarea instanței și soluționarea acesteia, sancțiunea putea fi deja executată, iar efectele întreruperii emisiei nu mai puteau fi înlăturate ulterior.
CNA nu putea, așadar, să se prevaleze de propria întârziere pentru a susține că măsura nu putea fi supusă controlului instanței. O asemenea abordare ar însemna ca efectivitatea accesului la justiție să depindă exclusiv de momentul ales de autoritate pentru redactarea și comunicarea actului sancționator. Mai mult, faptul că radiodifuzorului i se impunea o măsură extrem de gravă înainte de a-i fi comunicate integral faptele reținute, normele considerate încălcate și motivele pentru care fusese aleasă această sancțiune reprezenta, în sine, un element relevant pentru analiza aparenței de nelegalitate și a necesității intervenției urgente a instanței.
Domnule fost judecător Dănileț, faptul că o soluție judecătorească ar putea fi criticată, reformată în recurs ori considerată greșită nu o transformă automat într-un abuz asa cum pretindeti dvs!
Ar trebui să stiti că, pentru a discuta despre abuz săvârșit de judecător nu este suficient să se afirme că instanța ar fi interpretat greșit noțiunea de act administrativ sau că ar fi soluționat prematur cererea! Sunt necesare elemente suplimentare, privind încălcarea intenționată și conștientă a legii, exercitarea funcției cu rea-credință ori o abatere gravă și impardonabilă de la normele juridice aplicabile.
Or, instanța Curtii de Apel a fost învestită cu o cerere urgentă privind suspendarea unei sancțiuni oficial anunțată de CNA, adoptată în ședință publică, determinată sub aspectul conținutului și susceptibilă de executare într-un termen foarte scurt. Soluționarea cererii în aceste condiții reprezintă exercitarea controlului judecătoresc asupra activității administrației, chiar dacă interpretarea adoptată poate fi supusă criticii și controlului căii de atac.
A califica drept „abuz” conduita Curții de Apel București, fără cunoașterea considerentelor hotărârii, a înscrisurilor depuse și a întregului context procedural, nu reprezintă o analiză juridică serioasă, ci o acuzație gravă formulată în afara datelor esențiale ale cauzei. O asemenea afirmație este cu atât mai greu de acceptat cu cât provine de la un fost judecător, care cunoaște sau ar trebui să cunoască diferența fundamentală dintre critica unei soluții judiciare și imputarea unui abuz.
O hotărâre poate fi considerată greșită, poate fi criticată și poate fi supusă controlului judecătoresc în calea de atac, însă acest lucru nu permite, sub nicio formă, etichetarea publică a conduitei instanței drept „abuz”, în lipsa oricărei demonstrații privind reaua-credință, încălcarea intenționată a legii ori deturnarea funcției jurisdicționale. Folosirea unui asemenea termen, înainte de cunoașterea motivării instanței și a materialului probator aflat la dosar, depășește limitele unei opinii juridice responsabile. Dl fost judecător Dănilet a transformat dezbaterea asupra legalității unei soluții într-o acuzație publică la adresa judecătorului cauzei, formulată fără suport factual și fără rigoarea pe care statutul profesional anterior al autorului ar fi trebuit să o impună.
În aceste condiții este evident pentru oricine că afirmația d-lui Dănileț nu are valoarea unei concluzii juridice demonstrate, ci a unei etichete polemice, menite să compromită soluția instanței înainte ca aceasta să poată fi analizată în etapa controlului judiciar.
În concluzie este evident si la mintea cocosului că acel comunicat de presă al CNA nu constituia el însuși actul administrativ de sancționare! Cu toate acestea, comunicatul de presă confirma că organul colegial competent adoptase deja o măsură individuală, concretă și iminent executorie. În procedura urgentă a suspendării, instanța putea lua în considerare această realitate juridică pentru a împiedica executarea unei sancțiuni ireversibile înainte ca destinatarului să-i fie pusă la dispoziție decizia redactată și motivată. Eventuala problemă privind existența formală sau identificarea exactă a actului putea constitui un motiv de recurs ori o chestiune de admisibilitate, dar nu justifică, prin ea însăși, acuzația că instanța ar fi săvârșit un “abuz”.
