Pentru unii, Paștele a fost, în copilărie, mai ales joc și mirare – ouă roșii, haine „de duminică“ și o solemnitate greu de înțeles. Pentru alții, maturitatea a adus întrebări incomode despre sensul credinței și despre felul în care ea este transmisă mai departe, uneori formal, alteori autentic.
Copii și sărbători de altădată Colecție Muzeul satului Dimitrie Gusti
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Din
satul transilvan al copilăriei Mihaelei Miroiu, unde timpul curgea după ritmuri
ancestrale, între miros de cozonac, ouă vopsite cu plante și sacrificarea
mielului, până la orașele întunecate ale comunismului evocate de Cătălin
Avramescu, unde noaptea de Înviere devenea o rară explozie de lumină și
libertate, aceste mărturii recompun un trecut în care credința, lipsurile și
bucuria simplă coexistau firesc.
Pentru
unii, Paștele a fost, în copilărie, mai ales joc și mirare – ouă roșii, haine
„de duminică“ și o solemnitate greu de înțeles, așa cum își amintește Florin
Bican. Pentru alții, maturitatea a adus întrebări incomode despre sensul
credinței și despre felul în care ea este transmisă mai departe, uneori formal,
alteori autentic. Iar în prezent, experiențe-limită precum pandemia, rememorată
de Radu Preda, au redus sărbătoarea la esența ei: o confruntare directă între
frică și speranță, între izolare și nevoia de comunitate.
Dincolo
de diferențe, toate aceste istorii au un fir comun: transformarea. Paștele
copilăriei – fie el rural, urban sau trăit în lipsuri – este mereu altul decât
Paștele adultului, iar fiecare generație își negociază propriul sens al
Învierii. Între tradiție și schimbare, între ritual și trăire personală,
ancheta „Weekend Adevărul“ adună aceste voci într-un portret viu al unei
sărbători care nu încetează să se reinventeze – în memorie, în societate și în
fiecare dintre noi.
Mihaela
Miroiu, teoreticiană feministă
„Oamenii din sat împărțeau
ceva făcut în casă, de mâinile lor. Asta îi unește adeseori“
Mihaela Miroiu Arhivă personală
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Până la 6
ani am trăit exclusiv cu străbunicii și bunicii, într-un sat transilvan, aflat
la 14 km de Hunedoara cu mașina, la 7 km peste deal, pe jos, așa cum făceam noi
drumul pe atunci. Tot acolo am trăit vacanțele și toate sărbătorile, cel puțin
până la liceu. Perioada Paștelui în copilăria genuină înseamnă pentru mine,
cronologic vorbind, între 1955 și 1965.
Lumea
mea era o gospodărie care avea două corpuri de casă. Primul era compus din două
camere, o cămară, un beci în care erau păstrate legumele rădăcinoase puse în
nisip, murăturile și varza murată, și un pod unde se țineau afumăturile și
lâna. Într-una din camere erau două paturi din lemn, cu saltea din fân. Într-un
pat dormeau bunica și bunicul. În celălalt, străbunica împreună cu mine și,
uneori, câțiva pui într-o căciulă, ca să nu înghețe de frig dacă ieșeau prea
repede de sub cloșcă. Tot în acea cameră erau o sobă, o masă cu o laviță și
scaune, care iarna făceau loc războiului de țesut – cea mai mare parte a hainelor groase, a plăpumilor, a pernelor era
produsă în casă. Străbunica torcea lâna oilor noastre. Bunica țesea. Iarna
toate acestea se petreceau într-o singură încăpere. Somn, muncă, povești,
gătit.
Cealaltă
cameră era „cea bună“, adică locul în care luam masa în zilele de sărbătoare,
când aveam oaspeți. Locul în care dormeau mama și tata când veneau pe la noi.
Acolo se punea masa de Paște an de an. Era însă și locul în care era depus
coșciugul cu trupul neînsuflețit al celui plecat. Rând pe rând, toți
neînsuflețiții mei au trecut prin acea încăpere: străbunicul, bunicul,
străbunica, bunica, tata, mama.
Cămara,
care ducea spre pod, avea rolul de depozitare pentru produsele curente, de
obicei lactate, dar și prăjituri, torturi, ouă pentru Paște. Un loc căruia îi
dădeam târcoale intense în preajma sărbătorilor. Tentația fructului oprit.
În
cealaltă clădire era o bucătărie de vară unde se găsea și patul străbunicului.
Urma șura – mare,
înaltă, cu pătulul de fân, încărcată de uneltele muncii lor țărănești: carul,
plugul, secerile, coasele. Dar tot acolo erau și cuibarele găinilor. Când ele
ieșeau de pe cuibar cotcodăcind, eu mergeam să adun ouă în poala șorțulețului.
Mare răspundere pentru un copil. O dată pe an, în Joia Mare, ouăle erau vopsite cu foi uscate de ceapă, cu
laptele-câinelui, urzică, mușețel, sfeclă roșie. În ultima încăpere a grajdului
se afla staulul de vite. Eu nu am mai prins cai. Nici boi. Doar vite cu
vițeluși. Tot acolo dormeau găinile, rațele și curcile la vreme de iarnă. Își
țineau de cald una alteia toate vietățile acelei încăperi.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Mieii
stăteau cu mamele lor într-o colibă specială, tot în curte. Purceii în alta,
dar mult mai departe, pe undeva în fundul grădinii de cartofi. Unul dintre
mieluți, cel mai bine dezvoltat, avea să fie sacrificat, în Joia Mare, de către bunicul pe
buturuga de lângă pârâu, sub dudul cel bătrân. Uneori se întâmpla ca acel anume
miel să fi supt din biberoanele mele, păstrate pentru cazul în care mămica lui
nu avea destul lapte. Îl luam în casă și îl hrăneam eu. Dacă se făcea dolofan,
urma să fie sacrificat în joia dinaintea Paștelui, ziua în care se făceau ouăle
și cozonacii. Mereu mă rugam să nu se facă dolofan, el, tocmai acel miel.
Paștele
erau mereu primăvara, cu pomi înfloriți, cu sălcii care aveau muguri, uneori și
frunzulițe. Crenguțele de sălcii erau duse la biserică de Florii și aduse acasă
sfințite. Bunica le împletea, făcând coronițe atârnate apoi deasupra porții, a
ușilor, a icoanelor, ca să ne apere de rău și să ne binecuvânteze. Bunica și
străbunica erau foarte credincioase. O credință genuină în cuvintele
Evangheliilor, un fel de a trăi întru voia lui Iisus, care pentru mine a fost
de la bun început Cel care mă iubește. Pururea Părintele meu. Păstorul cel Bun
al sufletului meu. Cel care se afla în mintea și-n simțirea mea și cu totul
secundar în altă parte, fie și în biserică. Oricum, odată ce era cu mine în
toată clipa, era peste tot unde mă aflam. Era în tot și în toate. Această
credință totală a fost un pic zdruncinată verbal în adolescența contestatară,
dar zdruncinată cu mare rușine. Nici eu nu înțelegeam de ce le făceam pe plac
altor copii de la oraș, care erau învățați să creadă doar în ceea ce văd cu
ochii fizici. Dar am revenit repede la starea inițială de iubire pentru Iisus
și de încredere că e mereu cu mine. Maternitatea nu a făcut decât să amplifice
enorm credința aceasta, trecută în rugăciune, ca El să fie ocrotitorul veșnic
al copilului meu.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Tarance incondeind oua de Luise Netoliczka – Muzeul Etnografic al Transilvaniei
Postul negru din Vinerea Mare și pregătirile de
sâmbătă
Bunicile
mele țineau toate posturile. Fără cârtire, fără să se plângă. Cel al Paștelui
era lung, iar rezervele de hrană sărăceau peste iarnă. Cele noi, în afara
lobodei și urzicilor, nu se arătau încă. „Pita cu poame“ (pâinea cu prune
uscate) era o masă de bază. În rest, ceea ce știm și azi, minus lintea, năutul
și alte importuri de neconceput pe acea vreme. Așa cum de neconceput era faptul
de a exista coșuri de gunoi. Plastic nu exista. Sticlele erau prețioase și se
reciclau în gospodărie, la fel ca și hârtia. Toate resturile alimentare erau
date animalelor de curte. Gunoiul menajer e o invenție urbană.
Paștele
era de obicei în aprilie. În Săptămâna Mare chiar și copiii mâncau de post, fiindcă urma să luăm
împărtășania. Eu credeam din tot sufletul că păcatele le mărturisesc oricum lui
Iisus și Maicii Domnului. Iertarea și alinarea le așteptam de la ei și de la
cei cărora le-am greșit. Bunicile nu m-au contrazis. Nici ele nu aveau prea
multă încredere în religia instituționalizată pe care o credeau cam îndepărtată
de învățătura lui Iisus. Dar niciodată nu discutau explicit despre asta. Urmau
ritualurile bisericești așa cum erau ele. În rest, încercau să trăiască în frăție creștină cu
semenii lor.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Vinerea,
ziua cea mai grea, cea în care oamenii L-au ucis pe Cel ce a venit spre
mântuirea sufletelor lor, era o zi de durere resimțită sufletește și fizic. O
împletire de durere pentru Fiul omului și de rușine teribilă pentru lașitatea
și cruzimea oamenilor Fiului. În timp mai dobândim și conștiința că facem asta
ori de câte ori ucidem iubirea față de aproape, când facem rău cu voia noastră.
Mare lucru nu se petrecea vinerea în gospodărie. Bunicile țineau post negru.
Copiii mai puțin, sau după puteri. Nimeni nu ne cerea asta. Dar suferința aceea
pentru păcatul deicidului trebuia resimțită și fizic.
Sâmbăta
reîncepea munca de pregătiri pentru marea sărbătoare a Învierii. Pomii erau
deja văruiți, la fel și porțile. Ulița din fața curții era curată-lună. În casă
la fel. Dar toate acestea se făceau înainte de joia Paștelui. Hainele noi, sau
măcar drastic primenite, curățate, erau toate pregătite în camera cea bună,
fiindcă nu se cuvenea să apărem la Învierea Domnului cu haine vechi sau cu
haine care nu erau perfect curate. Înnoirea naturii, a gospodăriei, a casei, a
noastră a tuturor era o datorie strămoșească, indiferent cât de înstăriți sau
de săraci erau oamenii. Iar eu am prins vremurile în care înstăriții
dispăruseră prin naționalizare, cooperativizare, ba unii dispăruseră în
închisori. Alții tot în celule se aflau, dar din motive de credință. Sâmbăta
prepascală însemna pentru femei să facă crema pentru tortul pandișpan (blatul
se afla în așteptare între ispitele cămării încă din Joia mare), drobul, supa,
friptura. La capătul pregătirii bunătăților toți ne spălam în albie, rând pe
rând, cu apă încălzită la foc. Orice urmă de murdărie trebuia lăsată în urmă.
Găleți întregi de apă trebuiau cărate de la fântână și încălzite. Săpunul se
făcea în casă, la fel ca și leșia pentru păr, un fel de șampon al zilelor
noastre. Orice joacă sau muncă în zona noroiului, a pământului umed sau a
bălegarului trebuia lăsată deoparte, ca să nu ne murdărim la loc.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Paștele în „ograda lui
Lorinț“
Mergeam
cu toții mai devreme la culcare, fiindcă urma să ne trezim pe la 3 noaptea, ca
să mergem aproape de ora 4 la Înviere. Aceasta trebuia să fie înainte de
răsăritul soarelui și se încheia la răsărit. Și în Ardeal așa s-a ținut până nu
de mult, când s-a decis de mai marii bisericii să se desfășoare și la noi la
miezul nopții. Cu excepția copiilor foarte mici, a celor aflați în neputință,
nimeni nu lipsea. Se făcea slujba la porțile bisericii. Se aprindeau zeci și
zeci de lumânări. Înconjuram biserica cântând „Hristos a înviat din morți!“. Urma o mică slujbă
în biserică, după care mergeam acasă. Slujba mare de Paște se făcea pe la ora
10, când ne întorceam cu toții la biserică, dar nu oricum, ci îmbrăcați în
hainele noi, cu coșul încărcat de bunătăți care urmau să fie sfințite, mai ales
ouăle, pasca și cozonacul. Ouă trebuia să avem multe, fiindcă obiceiul locului
era ca, după slujbă, oamenii să-și dăruiască între ei ouă roșii. Tacit era și o
mică competiție pentru cine face ouă mai frumoase ca realizare artistică. Vrem, nu vrem, sărbătoarea era
și o evaluare a hainelor pe care le purtam, însoțită de vorbe și priviri
disprețuitoare la adresa celor care își ascundeau degeaba materialele mai
sărăcăcioase din îmbrăcămintea de sărbătoare. Oamenii rămân oameni cu limitele
lor, chiar și în zilele sfinte.
Învierea
și masa de Paște erau cu toată familia, deci și cu părinții mei orășeni, minus
tata care nu avea voie la Înviere, fiind ofițer în Armata română. Așa cum mama
nu avea voie la Înviere sau la Crăciun în Hunedoara, căci era învățătoare în
acel oraș. Eu am încălcat mereu interdicțiile. Cât am locuit în Hunedoara
mergeam la Sâncrai, iar în București în cartierele mărginașe, cum era Berceni,
unde locuiam.
După
masa de Paște exista un obicei al satului care îmi era tare drag. Oamenii se
adunau laolaltă în „ograda lui Lorinț“, fiecare cu coșul său cu ouă și bunătăți
dulci pe care le împărțeau între ei. Nimeni nu mânca din merindele proprii. Le
încercau pe ale altora. Parcă toți erau mai binevoitori și mai veseli decât
oricând. Nu mai știu acum cât să pun asta pe seama mesajului Învierii și cât pe
faptul că mâncaseră toți foarte bine, după un post îndelungat.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Mi-a
plăcut mereu că oamenii din sat găteau împreună, împărțeau ceva făcut în casă,
de mâinile lor. Știam că aceasta îi unește adeseori: la nunți, la botezuri, la
înmormântări, la șezători, când lucrau împreună. Pe asta m-am bizuit când am
înălțat troița din sat, în urmă cu patru ani, exact peste drum de ograda lui
Lorinț. Nu știam încă ce biruitor devenise cateringul. În mintea mea, ograda lui Lorinț unea
oamenii, fiindcă împărțeau bucatele făcute de ei, ca în pilda pâinilor și
peștilor. În mintea mea, troița aceea a fost un prilej pentru noi toți să știm ce ne unește
și că orice cruce poate să vestească Învierea sufletelor din starea lor de
amorțire, de îngheț, să refacă un sens al comuniunii. Altminteri, e doar un
ceremonial cu catering inclus.
Cătălin
Avramescu, filosof
Lumina
Învierii prin întunericul regimului
Pentru
noi, copiii, Paștele era o sărbătoare seculară. Aș vrea să fiu bine înțeles.
Știu bine ce este Paștele. Chiar și când eram copil aveam o idee. Noi, copiii,
îi vedeam pe adulți agitându-se, ținând post și mergând la biserică. Dar pentru
noi, copiii, toate acestea nu contau. Nu îi poți cere unui copil de 10 sau 12 ani să trăiască „fiorul tainei pascale“.
Este ridicol. Să convenim, prin urmare, că Paștele însemna, pentru noi copiii,
ouă roșii și o zi de joacă.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Cătălin Avramescu Arhivă personală
Și, în primul rând, lumină noaptea. În regimul Ceaușescu, nopțile erau negre ca
smoala. Chiar și în vremurile mai bune, pe la începutul anilor 1970, iluminatul
public era vai de capul lui. Cu excepția unor bulevarde principale din orașele
mari, străzile erau luminate cu niște becuri chioare. După cutremurul din 1977
însă, situația s-a degradat de la an la an. În anii 1980 s-au adăugat și
întreruperile de curent, din ce în ce mai frecvente pe măsură ce „Geniul Carpaților“ își
punea în aplicare viziunile pseudo-economice. Ca rezultat, după ora 10 seara,
cel târziu, practic toată lumea era în casă, cu lumina stinsă. Dacă nu o
stingeai tu, ți-o stingea regimul, oricum. Iar dacă ieșeai pe stradă – motive
nu prea aveai, nu era nimic deschis –, trebuia să iei cu tine o lanternă. Asta dacă
găseai baterii.
Obiceiuri şi tradiţii de mult uitate. Cum era sărbătoarea de Paşte în Bucureştii de altădată
Noaptea
de Înviere era o fericită excepție. Nu, regimul nu instala becuri noi pe
stâlpii de iluminat public. Ieșeau oamenii din case, se adunau în curțile
bisericilor, la colțul străzilor cu lumânări. Orașele și satele ieșeau din
amorțire. Pentru noi, copiii, era ca și cum universul ar fi ieșit din
hibernare. Brusc, străzile noastre se civilizau. De la sfârșitul secolului al
XIX-lea, introducerea iluminatului public a revoluționat nopțile omului
european. Însă ceaușismul „multilateral dezvoltat“ ne-a adus din nou în Evul Mediu. Doar
Paștele și Anul Nou ne mai înseninau nopțile.
Iată de
ce Paștele însemna bucurie. O bucurie elementară, întreruptă de râsete de
copii. Știu că unii se așteaptă la o rememorare pioasă a Paștelui – Înviere, Hristos,
corpul mistic. Noi eram prea mici pentru așa ceva. Milioane dintre noi eram
prea mici pentru așa ceva. Și acum este la fel. Reforma protestantă ar fi
trebuit să ne învețe că Dumnezeu ne-a dat facultatea rațiunii pentru a înțelege
planul divin. În copil, rațiunea este o aspirație doar, nu o realitate deplină.
Iată ce ce copilul trăiește Paștele ca un copil și este firesc să fie așa.
Mă uitam
la adulții adunați la biserică, ascultam cântecele corului, însă nu pricepeam
nimic. Alergam pe lângă gard, să mă joc cu câțiva prieteni. A doua zi ne jucam
ciocnind ouă vopsite. Unii dintre noi încercam să trișăm cu câte un ou de
bibilică.
Au
trecut decenii de atunci. Astăzi, când scriu acest text, am fost să depun
dosarul pentru înscrierea la școală a băiețelului meu. M-au întrebat dacă îl
înscriu la ora de religie. L-am înscris, pentru simplul motiv că altfel riscă
să stea singur la bibliotecă. Nu îi faci asta unui copil de 6 ani. Mai bine să se
plictisească cu colegii lui decât singur.
Este
ceva aici ce nu pot să înțeleg. În fiecare an, pe toate canalele media, se
discută solemn despre Paște. Pe undeva, este de înțeles. Este o sărbătoare
religioasă importantă pentru milioane de oameni în țara aceasta. Dar ce este
suspect este înregimentarea copiilor. Ce înțeleg ei din teologia pascală?
Răspunsul simplu: absolut nimic. Atunci ce dorim când încercăm să îi aducem
forțat în imagine, când le ordonăm să zâmbească într-o poză care nu este a lor?
Îmi
lipsește Paștele copilăriei, acela care aducea lumină noaptea și râsete de
copii pe uliță. Copiii sunt inocenți, să nu le cerem ce nu le este dat. Și mai
cred că, în
inocența lor, Paștele copiilor este mai autentic decât al teologilor de
serviciu care ne fac morală în fiecare an, pe vremea aceasta, la televizor.
Radu
Preda, teolog
PRIMA
ÎNVIERE. „Esențialul credinței nu coincide cu fastul ei“
Prima
Înviere din pandemie, la München, a fost pentru mine una dintre cele mai
apăsătoare experiențe preoțești. Venisem cu avânt pastoral, cu dorința de a
aduna oameni, de a întări o comunitate românească aflată, oricum, între muncă,
dor și fragilitate. Dintr-odată, totul a fost oprit. Brutal. Ca și cum cineva
ar fi scos slujirea din priză. Orașul era golit, poliția pe străzi,
interdicțiile se înmulțeau, iar peste toate plutea o stare de sfârșit de lume.
Nu se știa mai nimic sigur. Tocmai de aceea circulau tot felul de zvonuri și
conspirații. Când cunoașterea lipsește, delirul se instalează repede. Oamenii
reacționau omenește: disciplinat, dar speriat. Respectau regulile, însă cu
neliniștea celui care nu înțelege cât va dura proba și unde se va opri răul. Nu
puteau pleca în țară, nu-i puteau vedea pe ai lor, vaccinurile erau încă în faza
pre-comercială, iar veștile despre bolnavi și chiar despre morți dădeau
întregii atmosfere o gravitate imposibil de cosmetizat. Pentru un preot,
dificultatea era dublă: trebuia să rămâi sprijin, deși și tu respirai același
aer al incertitudinii. Nici din interiorul vieții bisericești nu venea mai
multă limpezime. La fața locului, dubleta SS părea complet debusolată. Serafim
îi îndemna pe preoți la slujbe clandestine prin casele credincioșilor, în vreme
ce Sofian își continua nestingherit construcția la centrul lui și al familiei
sale, profitând de faptul că sectorul edilitar nu era lovit de aceleași
limitări. Imaginea era rea și moral, nu doar administrativ: poporul stătea în frică
și izolare, iar sus nu se vedeau nici criterii ferme, nici unitate, nici
gravitatea sobră cerută de împrejurări.
Radu Preda FOTO Mediafax
În acest context, primul Paști al pandemiei
m-a obligat să înțeleg mai limpede ce rămâne din Înviere când aproape tot
decorul ei comunitar este suspendat. Ce înseamnă „Hristos a înviat!“ când
oamenii lipsesc, când apropierea devine risc, când bucuria însăși pare pusă
între paranteze? Atunci am văzut mai bine că esențialul credinței nu coincide
cu fastul ei. Prima comunitate a Învierii s-a născut și ea în teamă, în
închidere, în neînțelegere. Ușile erau încuiate și atunci. Numai că Hristos a
intrat oricum.
Privind
în urmă, aceea nu a fost cea mai luminoasă Înviere în sens festiv. A fost însă
una dintre cele mai adevărate. Fiindcă a spulberat iluzii, a demascat
improvizații și a redus totul la întrebarea decisivă: ce mai vestești când nu
te mai poți sprijini pe rutină, pe triumfalism, pe mulțime, pe instituție?
Pentru mine, răspunsul a fost simplu și greu deopotrivă: îl vestești pe Hristos
Cel înviat, tocmai atunci când lumea întreagă pare să funcționeze ca o
anticameră a fricii.
Florin
Bican, scriitor
„Ideea unei insule pe care
se mănâncă doar ouă roșii și cozonac mă cam speria“
În
copilăria mea, Paștele venea fără cadouri. Spre deosebire de Moș Crăciun,
iepurașul-cel-de-daruri-aducător nu exista pe atunci. Sau nu auzisem eu de el.
Fără frisonul așteptării darurilor, nu simțeam că momentul pascal e pentru
mine. Și nici nu-mi era clar despre ce anume este acest moment. Sigur, auzeam
frecvent oamenii mari înjurând de Paștele matern, dar asta nu făcea decât să-mi
sporească nedumerirea, la fel ca aluziile misterioase la „Paștele cailor“. Am
crezut o vreme că Paștele are legătură cu Insula Paștelui, despre care aflasem
din serialul de aventuri „Căpitanul Val-Vârtej“. Dar ideea unei insule pe care
se mănâncă doar ouă roșii și cozonac mă cam speria.
Florin Bican Arhivă personală
Știam că
Paștele are legătură cu biserica, dar această legătură mi se părea la fel de
inexplicabilă ca cea cu insula omonimă. În preajma Paștelui eram trimis discret
la biserica din cartier, cu o vecină, să mă împărtășesc. Și eram sfătuit, la
fel de discret, să nu mă laud cu asta la școală. Mie mi-ar fi plăcut să mă
laud, dar chiar nu pricepeam cu ce m-aș fi putut lăuda. La biserică nu se
întâmpla nimic spectaculos. Pentru că nici colegii din cartier pe care-i
întâlneam uneori la împărtășanie nu se lăudau, tăceam și eu molcom. Oricum, cu
ocazia acestor întâlniri ne prefăceam instinctiv că nu ne cunoaștem, deși nu
primisem instrucțiuni explicite în acest sens.
Eram
totuși bucuroși că ieșiserăm din casă, măcar până la biserică, pentru că în
perioada pre-pascală, și în bloc, și la școală, circula zvonul că evreii fură copii să facă pască din
sângele lor. Pe tovarășa învățătoare nu aveam curajul s-o întrebăm dacă zvonul
e adevărat. Părinții nici nu-l infirmau, nici nu-l confirmau, dar profitau de
el ca să ne mai adune de pe străzi. Pentru că nu știam cine – sau ce – sunt
evreii, dar ne era clar că operează numai în afara programului de școală, după
ore veneam glonț acasă, unde rămâneam cuminți până când se făcea iar timpul de
mers la școală. Săptămâna de dinainte de Paște trecea greu pentru noi, mai ales
dacă în familie se postea.
La
masă, „pe coordonatele unui Paște al cailor“
Duminica
Paștelui debuta într-o atmosferă solemnă, inexplicabilă pentru mine. Luam micul
dejun în sufragerie, însă nu înainte de a lua „paștile“, niște cubulețe de
pâine stropite cu vin, pe care ni le aducea, înfășurate într-un șervețel, tot
vecina cu care fusesem la împărtășanie. Înainte să le iau trebuia să mă închin.
Ciocnitul ouălor era pentru mine partea cea mai amuzantă. Spuneam cu convingere
„Cristos a-nviat!“ și „Adevărat a-nviat!“, după caz. Și mă bucuram când
câștigam – adică rămâneam cu oul nespart.
După
micul dejun aveam voie să ies la joacă, dar numai după ce eram „îmbrăcat frumos“
– adică cu haine incomode, de culori mai degrabă deschise, pe care știam că, dacă le murdăresc, e de
rău. Și se murdăreau foarte ușor. De regulă mi-ar fi fost rușine să ies din
casă îmbrăcat așa, dar pentru că și ceilalți copii din bloc erau „îmbrăcați
frumos“, treceam neobservat. De jucat, nu ne prea puteam juca, de frică să nu
ne murdărim. Așa că, atunci când ne chemau părinții la masă, reveneam de afară
fără mari regrete.
Floriile de altădată: colinde din poartă-n poartă, apa cu puteri tămăduitoare și buzduganul aruncat. Cum sună colinda de primăvară
La masa
de prânz, încercam să contrabalansez solemnitatea inexplicabilă și ușor
apăsătoare a momentului transferând scena pe coordonatele unui Paște al cailor.
Îmi imaginam niște căluți „îmbrăcați frumos“ stând la masă și ciocnind ouă, așa
cum făceam noi. Asta mă binedispunea de fiecare dată, dar buna mea dispoziție
se împotmolea curând în meniul oficial, care consta dintr-o constelație de
mâncăruri care nu-mi plăceau: ciorbă de miel, drob de miel, stufat de miel,
friptură de miel. Desertul era la fel de puțin atrăgător pentru mine: cozonac
și pască. Mă întrebam cu ce fel de sânge o fi fost făcută pasca, dar niciodată
nu formulam întrebarea cu voce tare.
Și tot
timpul aveam senzația că Paștele e despre cu totul alte lucruri, dar habar n-aveam
despre ce lucruri anume. De-abia mai târziu, mult, mult mai târziu, am aflat că
Paștele e despre lucrurile pe care le-a făcut Iisus. Dar sunt şi alte multe
lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul,
cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris.
Ion
Bogdan Lefter, scriitor
„Frământător de cozonaci“
pentru două familii
Bucureștean
fiind din naștere, fără bunici sau alte rude la țară, n-am avut parte de
vechile tradiții de-acolo, din „vetrele satelor“. Însă marile sărbători
religioase ori laice sunt de mult răspândite în întreaga populație, așa încât le-am „împărtășit“ și-n
Capitală. Încă din „copilăria mică“ am rămas cu bucuria Crăciunului și-a
Paștelui. În decembrie – bradul împodobit cu globuri și cu alte mici ornamente
(dar nu atât
de variate ca mai încoace, ca-n ziua de azi!), dar mai ales cu bomboanele de
pom de pe-atunci, fondante alungite, învelite în stanioluri divers colorate;
aprinderea lumânărilor și a artificiilor din brad în seara de Ajun, pe 24 ale
lunii, cînd cântam, toată familia, colinde; și – bineînțeles! – darurile aduse de
Moș Crăciun și lăsate sub pom, după ce în dimineața zilei de 6 decembrie
găsisem cadouri mai mici în ghetele sau în pantofii „făcuți“ cu grijă în seara
de 5 (încălțămintea, nici pe departe așa de diversă ca azi, era doar din piele
și trebuia dată din când în când cu cremă de ghete vândută în cutii metalice rotunde, întinsă pe suprafețe cu o periuță
și pe urmă, după ce se usca, transformată în lustru cu o perie moale; am prins
și meseria de „lustragiu“, am văzut câțiva prin centrul Bucureștiului, însă n-am apucat
să apelez la serviciilor lor înainte ca ei să… dispară).
Ion Bogdan Lefter FOTO Mediafax
Iar de
Paște, cam prin aprilie-mai – mersul la biserică pentru Înviere, apoi
întoarcerea la masa pregătită acasă, ciocnitul de ouă roșii sau vopsite în alte
culori, tot tacâmul, adică… bucatele de sezon, cu primele verdețuri de primăvară.
Religioase amândouă sărbătorile, de Nașterea și de Învierea Domnului, totuși fără excese
cucernice nici în familia noastră extinsă, nici în raza mea largă de percepție,
în mediile intelectuale și în mai toată populația, într-un echilibru pe care-l
prețuiesc mult. La slujbele din Săptămâna Mare și la cea de Înviere, începută mult înainte de miezul nopții,
participau și-atunci, ca și azi, enoriași puțini, poate că destui cât să umple bisericile,
însă în procent mic din întreaga populație, în timp ce către miezul nopții
se-aduna și atunci, ca și acum, lume destul de multă de prin cartiere. Stăteam
și stăm cam jumătate de oră sau trei sferturi de oră, când iese mai întâi Lumina adusă de persoanele
care au preluat-o de la preoți, de la altar, și oamenii de-afară își aprind
unii de la alții lumânările aduse de-acasă, apoi la prima parte a slujbei oficiate în aer
liber, în fața bisericii, pînă la ritualele rostiri „Hristos a înviat!“ ale
parohilor, urmate de răspunsurile „Adevărat a înviat!“ ale corului
credincioșilor.
„Obiceiuri vechi și
soluții mai recente“
Și
pentru Crăciun, și pentru Paște se făceau în familie pregătiri serioase:
aprovizionări, pregătirea mâncărurilor și mai ales coptul de cozonaci, iar pentru Paște și de
pască, plus vopsitul ouălor. Responsabilă a fost timp de decenii Ica, bunica
mea maternă, care a locuit cu noi de când Icu, bunicul, s-a stins la 69 de ani, când eu aveam 12, ea
supraviețuindu-i peste două decenii și jumătate, până la 95. Și-am jucat și
eu un rol important: după ce am mai avansat un pic către adolescență și-am
prins putere, în timp ce Ica îmbătrânea, am devenit „frământătorul“ de aluat pentru cozonacii și pasca pe care Ica le făcea
pentru două familii, a noastră și a celeilalte fete a ei, cu nepoți și-aici,
și-acolo, deci era ceva producție: un vailing (lighean mare și adânc, numit așa din Banatul
în care bunicii trăiseră câteva decenii și unde se născuse mama mea) în care se puneau făină și drojdie (care
apărea și ea în magazinele alimentare înaintea sărbătorilor religioase!) și Ica adăuga treptat câte o lingură-două de unt
topit, pe măsură ce se absorbeau cele de dinainte în timp ce eu frământam aluatul. Întotdeauna
seara. La început părea simplu, anticipam vitejește o operațiune ușoară, dar pe
parcurs se-ngroșau și aluatul, și gluma (apropo: nu existau pe-atunci mixere)!
La sfârșit se
acoperea vailingul cu un ștergar de pânză și se lăsa să crească, să se umfle peste
noapte. Ieșeau mulți cozonaci cu stafide, cu nucă sau cu cacao și multe „păști“ de trei feluri, cu
ciocolată (cremă tot de cacao), cu smântână (făcută și ea cu o cremă dulce, cu zahăr) și cu brânză de vaci și stafide.
Delicioase, căci Ica a fost una dintre multele-puținele „campioane mondiale“ în materie de gătit în
general și de cozonaci și pască în special.
Ouăle se
vopseau, tot ca și-n prezent, în cutii de conserve transformate în recipiente
cu apă în care erau dizolvați coloranți (și ei „din comerțul socialist“, prafuri
în pliculețe pe care erau imprimate ouă colorate, marfă pentru sărbătorile creștine vândută la vremuri
ateiste). Poate că în copilăria mea mai exista răbdare pentru încondeierea cu
pensule mici, însă ce-mi amintesc foarte bine – și poate că se mai practică
și-acum – e soluția frunzulițelor de pătrunjel, dar se puteau aduce și din
copacii de pe străzi – ținute lipite de ouă cu înveliș de tifon sau cu…
ciorapi de damă „tradiționali“, încât, după ce fierbeau un pic în cutiile de conserve cu coloranți și se
îndepărtau „pansamentele“, ouăle rămâneau cu frunzulițele albe pe fond roșu sau albastru sau galben sau
verde. Obiceiuri vechi și soluții mai recente. Probabil că folcloriștii, cum li
se zicea până-n
1989, etnologii și antropologii culturali de azi interpretează savuros atari
improvizații mai mult ori mai puțin „creștinești“…
