În secolul al XVII lea, pe câmpurile de luptă ale Europei, opera cea mai de temut bandă de războinici de pe Bătrânul Continent. Mercenari care trăiau din jaf și pradă, cu o pricepere ieșită din comun în mânuirea armelor și care au rămas în istorie ca niște „Călăreți ai Apocalipsei”.
Lisowczycy, călăreții de elită care au semănat teroare în Europa FOTO wikipedia
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Europa secolului al XVII-lea era sfâșiată de conflicte puternice între marile puteri ale vremii. Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic, Spania, Franța, Uniunea Polono-Lituaniană și Imperiul Otoman transformaseră Bătrânul Continent într-un câmp de luptă. Evident, cel mai devastator conflict al vremii a fost Războiul de Treizeci de Ani (1618–1648). În această lume a oțelului și a prafului de pușcă s-au născut Lisowczycy.
Numele lor este greu de pronunțat, dar faima era pe buzele tuturor. Unii îi admirau, alții îi priveau ca pe niște „diavoli”, „barbari” și „câini însetați de sânge”. Pe scurt, erau niște războinici de elită, o cavalerie ușoară admirabilă, răsărită din teritoriile polono-lituaniene, dar care s-au dovedit a fi coșmarul inamicilor, dar și al populației civile. Trăiau doar din pradă și război, nu aveau scrupule și milă. Erau plătiți să ucidă și asta făceau cu un talent ieșit din comun. Erau admirați și imitați, și în același timp oamenii se temeau de ei mai rău decât de ciumă. Mamele din Boemia și Germania își amenințau copiii neastâmpărați cu ei până în secolul al XIX-lea. Se zvonea că priceperea aproape supranaturală în luptă o dobândiseră după ce au făcut pact cu diavolul, promițându-și sufletul nemuritor.
„Călăreții Apocalipsei” născuți din foamete, nedreptate și nevoi
O relatare a faptelor de arme ale Lisowczycy a fost scrisă de capelanul lor, Wojciech Dembolecki, în lucrarea „Faptele elearilor polonezi, odinioară numiți Lisowczycy”. Practic, acești Lisowczycy erau o cavalerie ușoară poloneză în serviciul feudalilor Uniunii Polono-Lituaniene de la începutul secolului al XVII-lea.
Ei proveneau din rândul unei populații sărace, dar care învățase meseria armelor în focul războaielor cu turcii, cazacii, tătarii și alte popoare din zonă. În special au reușit să creeze un stil de luptă unic prin îmbinarea elementelor marțiale poloneze cu elemente din modul de a face război al popoarelor stepelor. Erau capabili să mânuiască spada cu o pricepere ieșită din comun, să tragă precis cu pistoalele, dar mai ales cu arcul din goana calului. Purtau foarte puține elemente de protecție, iar principalele lor atuuri erau această pricepere în mânuirea armelor, calitățile lor excepționale de călăreți, viteza fantastică atât de atac, cât și de deplasare, dar și atacurile-surpriză. Apăreau din senin acolo unde nu te așteptai, produceau pagube însemnate și apoi dispăreau așa cum veniseră.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Dacă îi urmăreai, era cea mai mare greșeală, fiindcă puteau face ravagii în retragere, trăgând din goana calului sau încercuind rapid inamicul. Evitau luptele frontale clasice și se bazau pe șocul psihologic și viteză. Erau foarte disciplinați în luptă, dar celebri pentru faptul că, după încheierea bătăliei, nu mai puteau fi controlați, prădând și jefuind. Erau considerați mai de temut decât tătarii și cazacii la un loc. De altfel, preluaseră multe din stilul de luptă al celor două popoare. Povestea lor începe în 1604, în primele etape ale războiului polono-suedez. Seimul Uniunii Polono-Lituaniene (Parlamentul) nu a reușit să strângă banii necesari pentru plata soldaților care luptau în Livonia împotriva suedezilor. Aleksander Józef Lisowski, comandantul unei unități de cavalerie ușoară, s-a răsculat împreună cu oamenii săi. Erau flămânzi și disperați.
Lisowski a devenit unul dintre liderii răscoalei armate din Livonia și a hotărât, împreună cu ceilalți, să-și recupereze soldele restante, dar și banii de alimente, jefuind și prădând tot ce le ieșea în cale, indiferent dacă erau teritorii suedeze sau poloneze. Supărat de faptul că răsculații au incendiat sate și orașe poloneze, marele hatman al Lituaniei, Jan Karol Chodkiewicz, l-a exilat pe Lisowski. Acest lucru nu a făcut decât să pună paie pe foc. Lisowski a creat o adevărată armată de „zdrențăroși” din rândurile cavaleriei ușoare poloneze. Deși erau îmbrăcați sărăcăcios și mulți aveau arme luate din pradă, acești călăreți aveau o calitate aparte. Erau războinici experimentați și foarte pricepuți. Au primit numele de Lisowczycy, după comandantul lor, și la scurt timp vor deveni „călăreții apocalipsei” din Europa, oamenii de care tremura jumătate de continent. Cu oamenii săi, Lisowski s-a alăturat răscoalei împotriva absolutismului regelui Sigismund III Vasa. Trăiau exclusiv din jafuri și pradă.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Erau capabili să apară de nicăieri și să dispară fără urmă într-o perioadă în care deplasarea sau călătoria, în general, era dificilă și lentă, indiferent dacă era vorba despre o armată sau despre unități individuale. Întotdeauna lăsau în urmă cartea lor de vizită înfiorătoare: bărbați și femei uciși, ruine, rămășițe carbonizate ale satelor și orașelor. Magnații falimentari ai Poloniei nu au mai reușit să-i țină în frâu. Când aveau bani, le puteau cumpăra serviciile, dar numai și numai atunci. Între timp, Lisowski fusese declarat de Seim un criminal care putea fi ucis pe loc, fără proces, de orice nobil. Dar cine-l putea prinde și ucide pe Lisowski, atât timp cât era înconjurat de ceata sa teribilă? Lisowski avea sub comanda sa câteva mii de luptători în perioadele de campanie și câteva sute în perioadele de pace (care erau foarte rare și de scurtă durată).
„Blestemații” au trecut Rusia prin foc și sabie
De-a lungul timpului, Lisowczycy au primit numeroase denumiri, inclusiv eleari (din maghiarul „elu jaro”, însemnând cercetași sau soldați de avangardă care aveau privilegiul luptei individuale înaintea bătăliei) și până la „speranță pierdută”, un fel de „legiune a blestemaților” din secolul al XVII-lea. Relatările istorice îi descriu ca fiind extrem de agili, pricepuți și însetați de sânge. „Nu erau soldați obișnuiți, ci o haită de războinici care trăiau din pradă și se hrăneau din război”, precizau contemporanii. O zicală a vremii din teritoriile rusești arăta că, în „Vremurile Tulburi” (1598–1613), existau „trei plăgi: tifosul, tătarii și polonezii (cu înțelesul de Lisowczycy)”.
Cum au salvat polonezii Europa Occidentală. Trupele de elită care au distrus o uriaşă armată turcească gata să invadeze apusul continentului
La început au fost doar călăreți din Uniunea Polono-Lituaniană, dar componența lor etnică s-a diversificat. Au devenit o adevărată forță multinațională, cu polonezi, lituanieni, boemi, silezieni, cazaci din Zaporojia (ucraineni), tătari și chiar nemți. Erau războinici din toate păturile sociale. Profitând de faptul că în Rusia, după moartea lui Ivan al IV-lea cel Groaznic, s-a instaurat o perioadă de anarhie și război civil, cunoscută drept „Vremurile Tulburi”, în care falși țari (falsul Dimitrie, un individ care s-a dat drept fiu al lui Ivan al IV-lea cel Groaznic) cereau tronul și angajau mercenari pentru a-l câștiga, Lisowczycy și-au găsit de treabă. O situație de genul acela era bucuria lor. Ei trăiau doar din pradă, așa că o Rusie măcinată de anarhie era un adevărat Eden al jafului. Lisowski și trupele sale l-au sprijinit pe pretendentul moscovit Dimitrie (falsul Dimitrie).
Lisowczycy s-au reorganizat și au continuat prăpădul în Rusia până prin 1615 FOTO wikipedia
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
În 1608, împreună cu Aleksander Kleczkowski, conducând o forță formată din câteva sute de aventurieri și mercenari, în principal polonezi, dar și lituanieni și ruteni, Lisowski a învins armatele țarului Vasili Șuiski, lângă Zaraisk, capturând Mihailov și Kolomna, și au înaintat către Moscova. Aveau caii de povară plini de pradă. Moscova a fost salvată în bătălia de la Miedźwiedzi Brod, iar Lisowski a pierdut cea mai mare parte a prăzii. Flămânzi și însetați de sânge, Lisowczycy s-au reorganizat și au continuat prăpădul în Rusia până prin 1615. S-au bătut cu toți cei care le ieșeau în cale, până și cu suedezii care atacaseră Ingria. Au ajuns până în zona fluviului Obi. Au jefuit orașe, sate, mănăstiri. „Un astfel de dușman nu luptă ca o armată, ci ca o calamitate”, spuneau contemporanii.
Asmuțiți ca niște fiare sălbatice asupra Europei
Lisowczycy s-au întors în serviciul Uniunii Polono-Lituaniene. Mai ales că magnații și nobilimea din Seim au găsit o metodă convenabilă de a-i plăti. Pur și simplu erau trimiși în teritoriul inamic și lăsați să producă atât de multe distrugeri încât să-l destabilizeze complet. Lisowczycy nu primeau soldă, dar erau lăsați să jefuiască după bunul plac în teritoriul inamic.
Regii polonezi le apreciau abilitățile, dar erau din ce în ce mai dornici să-i trimită să lupte în străinătate și să-i țină departe de Uniunea Polono-Lituaniană cât mai mult timp posibil. Și după moartea lui Lisowski, acest grup formidabil a continuat să opereze. De obicei, erau înarmați cu o sabie, un spetum (o suliță lungă prevăzută cu un vârf și două proeminențe la bază), o archebuză sau, alternativ, un arc cu săgeți. Caii lor erau rapizi, relativ mici, dar agili și rezistenți.
Momentul în care Europa a fost la un pas de islamizare. Războinicul cu blană de leopard care a salvat Occidentul
Se deplasau fără căruțe sau tabere mobile, procurându-și proviziile din mers, astfel încât puteau parcurge până la 150 km în 24 de ore — o performanță impresionantă într-o epocă în care multe regiuni nu aveau aproape deloc drumuri. Se spune că își ucideau camarazii grav răniți pentru a nu fi capturați. Și asta fiindcă, pentru un Lisowczycy devenit prizonier, nu exista îndurare. Sunt utilizați pentru apărarea granițelor. În 1612 au apărat de unii singuri Smolenskul și au salvat granițele Uniunii. Mai apoi, sunt trimiși din 1619, de Sigismund III Vasa, să-l ajute pe Ferdinand II de Habsburg, împăratul romano-german, împotriva protestanților în Războiul de Treizeci de Ani.
Au făcut ravagii în Boemia, Silezia, Germania. Sub conducerea lui Rusinowski, Lisowczycy au participat la Bătălia de la Muntele Alb și au făcut senzație. Efectiv au capturat 20 de steaguri, punând pe fugă adversarul mult mai bine echipat și mai numeros. Sub comanda lui Walenty Rogowski, au învins forțele transilvănene conduse de George I Rákóczi în Bătălia de la Zavada. Au participat și la Bătălia de la Țuțora și Soroca în Moldova. Au fost utilizați în numeroase bătălii ca trupe de hărțuire, menite să terorizeze armatele adverse și să forțeze capitularea rapidă a acestora. Au participat, de asemenea, la campaniile din nordul Italiei, în Marchizatul de Zuccarello, în timpul ridicării asediului Genovei, apoi în campania din Flandra din cadrul războiului franco-spaniol.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
„Erau considerați mai răi decât ciuma”
Lisowczycy erau însă greu de controlat. Erau de temut chiar și pentru cei care îi angajau. Așa că au început să fie excluși. „Erau considerați mai răi decât ciuma”, spuneau cei din Silezia, plângându-se împăratului romano-german.
La 7 mai 1621, împăratul le-a plătit solda restantă și i-a eliberat din serviciu, din cauza numeroaselor plângeri privind comportamentul lor. Unii s-au întors în Polonia, alții au servit sub Maximilian I. În cele din urmă, după ce francezii au refuzat să-i angajeze ca mercenari, iar celelalte tabere ale conflictului i-au respins și ele, tot din cauza faptului că erau greu de controlat, în 1622 Seimul polonez a decis desființarea unității, iar membrii ei trebuiau să se întoarcă în Uniunea Polono-Lituaniană. Unii au rămas efectiv în armatele regulate, alții au devenit bandiți.
