Lyonell Fliss, de 91 de ani, este unul dintre puținii supraviețuitori ai
masacrului evreilor care a avut loc în urmă cu 85 de ani la Iași. Într-un
interviu pentru „Weekend Adevărul“, el
a rememorat clipele groaznice pe care le-a trăit băiețelul de doar 6 ani, dar
și cum s-a derulat viața unui evreu în România comunistă până a reușit să fugă
peste graniță, în Africa de Sud.
Lyonell Fliss, la a 81-a Comemorare Internationala a Holocaustului de catre ONU. FOTO: Arhivă
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
„Weekend Adevărul“: Cum era Iașiul copilăriei dumneavoastră?
Lyonell Fliss: Locuiam împreună cu părinții mei, Lupu și Adela, la Iași, într-un apartament la primul etaj situat într-un bloc de pe strada Brătianu, în centrul Iașiului. Orașul era un centru universitar dintre cele mai importante din România, iar studențimea română în acea vreme era ultra-naționalistă și antisemită, demonstrându-și aceste sentimente prin afilierea majorității studenților împreună cu o parte a cadrelor didactice la mișcarea fascistă legionară, dedându-se la acte de violență contra evreilor din oraș, mai ales asupra colegilor lor evrei pe care i-au bătut până la sânge înainte de a-i aruncă afară din universități.
Părinții ce vă povesteau despre acele vremuri?
Părinții mei, care s-au căsătorit în anul 1933, erau foarte îngrijorați de antisemitismul în creștere rapidă, dar mai ales când în luna iunie 1941 au văzut primele trupe germane întrând în oraș. Mie, un copil de 6 ani, vederea trupelor germane în Iași mi-a produs o mare admirație, căci soldații germani erau tineri și puternici, aveau uniforme imaculate, conduceau mașini militare moderne cum nu mai văzusem și mărșăluiau în formații disciplinate. Până și trupele române, care deși nu arătau chiar atât de bine ca cele germane, mă impresionau.
„Dumineca ceia“
Ce vă amintiți din data de 29 iunie 1941?
În zorii zilei, când încă mai dormeam cu toții în apartamentul nostru, s-au auzit împușcături din stradă, urmate de strigăte și vaiete care ne-au trezit. Mama mea și-a dat imediat seama de ce se întâmplă și a strigat îngrozită: „E pogrom!“. Eu, care nu mai auzisem acest cuvânt, nu înțelegeam ce spune, dar mi-am dat seama că nu e vorba de ceva bun. Apoi, mama ne-a zis să ne ascundem sub patul din dormitorul lor și mi-a cerut să nu cumva să vorbesc, să nu strănut sau să tușesc și să nu mă mișc. Asta mie nu mi s-a părut greu de făcut, căci de multe ori când mă jucam „de-a v-ați ascunselea“ făceam la fel. Nu a trecut mult și am auzit lovituri puternice de pumn în ușa de intrare în apartament și o voce striga să deschidem. Era vocea lui Enache, îngrijitorul blocului. Când a văzut că nu deschidem a început să înjure și să amenințe, după care a plecat ca să se întoarcă cu un topor cu care a spart ușa intrând în apartament înjurând că nu ne vede. Noi tremuram ascunși sub pat când Enache a început să ne jefuiască casa. În cele din urmă a plecat înjurând cu o boccea făcută din cuvertura patului de peste noi.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Evreii au fost ridicați din casele lor fără milă. FOTO: USHMM
Multă vreme am rămas ascunși sub pat chiar și după plecarea lui Enache, căci ne era frică să nu se întoarcă cu toporul, iar nu mult după aceea s-au auzit de pe casa scării tropăituri de cizme și voci într-o limbă necunoscută mie. Erau soldați nemți, pe care eu în zilele trecute îi admirasem, care au pătruns în apartamentul nostru, ușa fiind lăsată larg deschisă de Enache. Acești soldați nemți erau profesioniști antrenați în cercetarea caselor, nu doar hoți ca Enache, și primul lucru pe care l-au făcut când au intrat în dormitor a fost să întoarcă patul pe dos expunându-ne pe noi „glorioasei“ armate germane. Nu îmi dau seama cum de nu ne-au împușcat pe loc. În schimb, ne-au ordonat să ne ridicăm și să ieșim pe casa scării.
De acolo ați ajuns la Chestură?
În fața mea era mama condusă de un neamț și în spate tata. Când am ajuns la trepte, mama, care m-a pierdut din vedere în acele momente de groază, s-a întors să mă caute cu vederea. Atunci, neamțul a îmbrâncit-o peste treptele din spatele ei, iar ea și-a pierdut echilibrul rostogolindu-se un palier întreg până la parter, unde s-a oprit într-un perete. Atunci, tata și cu mine am coborât treptele în fugă să o ajutăm să se ridice, căci ea săraca zăcea gemând de durere, ghemuită și plină de sânge. Am ridicat-o cu greu și mama a început să meargă șchiopătând. Mai târziu, doctorii au spus că și-a spart rotula, de care a suferit pentru tot restul vieții. Am luat-o spre Chestură, unde evreii au fost obligați să se prezinte în acea duminică ca să fie cercetați, cu mâinile ridicate, așa cum ni s-a ordonat, mânați din spate de un soldat neamț cu pușca, strigând tot timpul la noi. Copil fiind, pe drum au început să mă doară mâinile tot ținându-le ridicate și le-am lăsat în jos. Imediat neamțul mi-a strigat ceva ce nu am înțeles. Eu gândeam atunci că toată lumea vorbește românește și i-am spus că mă dor mâinile tot ținându-le în sus. Când a văzut că nu-i respect ordinul și că mai și discut cu el, neamțul și-a armat pușca, fiind gata să tragă. Atunci, mama, disperată, mi-a spus să ridic mâinile imediat că altfel neamțul mă împușcă. Asta pe mine nu m-a speriat, căci eram obișnuit să mă joc de-a hoții și gardiștii, unde noi copiii aveam puști de lemn și ne „împușcam“ unii pe alții strigând „pac-pac“ fără să ni se întâmple nimic, dar am ascultat-o și am ridicat mâinile. Tata și mama m-au ajutat ținându-mi fiecare câte o mână în sus, ei mergând cu cealaltă mână ridicată. Așa am ajuns până la strada Vasile Alecsandri unde ne-a predat unui camarad de arme român ca să ne pună la coadă spre poliție, iar el a dispărut. Pe stradă era o coadă lungă și dezordonată, ocupând toată lățimea străzii. După un timp destul de îndelungat am ajuns toți trei în fața intrării curții Poliției, unde evreii erau mânați înăuntru în grupuri de către soldați români și nemți înarmați cu bâte.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Imagini de groază cu mormane de cadavre erau peste tot. FOTO: USHMM
Ați văzut ce se petrecea în curtea Chesturii?
Din interiorul curții se auzeau împușcături și când se deschidea poarta am putut vedea un morman de cadavre și un om plin de sânge care stătea pe pavaj sprijinindu-se cu spatele de acest morman, implorând să mai fie împușcat încă o dată ca să se termine totul. Mama a înțeles ce soartă urma să avem și s-a apropiat de un ofițer român de la intrare, a îngenuncheat în fața lui, i-a luat mâna și i-a sărutat-o și i-a spus plângând: „Domnule ofițer, pe mine și soțul meu puteți să ne treceți prin poartă, dar pe acest copil vă implor să-l țineți afară și să-l luați să-l infiați. Vă va iubi toată viața!“. Ofițerul, care era tânăr, a ajutat-o să se ridice și i-a spus: „Doamnă, vă rog, nu mai plângeți, voi căuta să vă ajut“. Și s-a ținut de cuvânt. A luat-o pe mama de mână, ea pe mine, eu pe tata și ne-a condus înapoi, încet, încet până la capătul cozii unde ne-a părăsit. În felul acesta ne-a mai dat încă o șansă de supraviețuire, care într-adevăr s-a adeverit, căci în scurt timp s-a anunțat că a venit ordin de la guvern să se oprească masacrul, iar femeile și copiii să se poată întoarce la casele lor.
Copilăria cu Steaua lui David în piept
Și v-ați întors acasă?
Mama m-a luat de mână și ne-am dus în casa bunicii, căci ne era frică să ne întoarcem acasă ca să nu dăm cumva iar de Enache și de toporul lui. Tata a mai stat o zi și o noapte în subsolul poliției și s-a întors la noi, însă majoritatea bărbaților reținuți la Chestură au fost duși la gară unde au fost îmbarcați în „trenurile morții“.
Ați avut rude care au fost urcate în „trenurile morții“?
Da, doi unchi de-ai mei. Unul dintre ei i-a salvat viața celuilalt cu prețul vieții sale, dăruindu-i cel mai prețios avut la ora aceea: urina sa.
Lyonell Fliss și-a petrecut copilăria cu Steaua lui David în piept. FOTO: USHMM
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Care erau temerile unui copil de a fi nevoit să iasă cu Steaua lui David în piept? Ați simțit ură din partea altor copii?
Asta nu s-a întâmplat. În relația mea cu ceilalți copii de vârsta mea noi ne consideram la fel cu toții. Ne jucam împreună. Îmi aduc aminte că în iarna dinaintea pogromului fusese o zăpadă mare și ne dădeam cu săniuța pe dealurile Iașiului. Poate că unii nu erau lăsați de către părinți să se joace cu mine, dar eu n-am simțit asta. În afară de pogrom și în timpul războiului, când am intrat la București la o școală normală, si după aceea la liceu, la facultate, eu nu am simțit niciun fel de antisemitism. Asta pentru mine a fost foarte important.
„Educația și civilizația au fost superficiale în comparație cu ura și criminalitatea“
De ce credeți că pogromul a avut loc la Iași și nu în orice alt oraș?
Să privim înapoi: Iașiul avea o populație evreiască importantă, aproape 40% erau evrei. Evreii au avut contribuții mari: au ridicat economic orașul, au contribuit la cultura românească. În perioada respectivă exista Mișcarea Legionară. Iașiul era un centru universitar important. Aici era locul unde au fost rădăcinile culturii și civilizației românești. Dar la Iași era și epicentrul antisemitismului din România, în special în mișcarea studențească, iar studenții, până la urmă, au devenit violenți față de populația evreiască și mai ales față de colegii lor de facultate, pe care i-au bătut până la sânge și i-au dat afară. Și așa antisemitismul a explodat în pogrom, când au murit aproximativ 13.800 de evrei, număr recunoscut de guvern, dar poate erau mai mulți. Și în zilele noastre se mai descoperă gropi comune în jurul Iașiului. Deci, pogromul a apărut pe fondul unei activități antisemite foarte puternice. Părea inexplicabil ca într-un oraș cu atâta civilizație, cu atâta istorie, să se întâmple asemenea lucruri. Dar, din păcate, am constatat că educația și civilizația au fost foarte superficiale în comparație cu ura și criminalitatea.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Familia lui Lyonell Fliss a fost salvată grație unui ofițer român. FOTO: Arhivă personală
V-ați pierdut prieteni, rude, cunoscuți în acea zi?
Familia mea a scăpat doar cu unul dintre unchii mei ucis în „trenul morții“ și străbunica mea în pat cu bâtele de către criminalii intrați în casa ei. Eu mulți ani mi-am pus întrebarea: cum se poate ca acel ofițer român, un om care nu ne-a cunoscut, fără promisiuni, să-și riște viața ca să salveze străini? După mulți ani, m-am dus să întreb în diverse locuri, căutam răspunsuri. L-am întrebat și pe mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Teofan, și el mi-a spus că „a fost un om de omenie“. Pentru mine a fost mai mult, a fost îngerul meu păzitor, a fost un miracol, un act ceresc. De atunci, am început să cred că există un Dumnezeu. Eu nu sunt un om religios, păstrez doar tradiții evreiești, dar acest eveniment m-a făcut să cred că există o forță supremă care luminează viața noastră. Pe de altă parte, interpretarea Pogromului a fost făcută prin mintea și ochii unui copil, care este diferită de cea a unui istoric sau adult. La prima vedere, părea un fel de joacă. Nu vedeam pericolul, ziceam că nu se poate întâmpla nimic rău, pentru că până la vârsta de 6 ani nu mi s-a întâmplat nimic. Eram apărat de părinți și toți erau buni cu mine. Însă această experiență, care mi-a rămas întipărită pentru tot restul vieții – când am început să înțeleg ce s-a întâmplat în „Duminica Ceia“, așa cum o numeam noi supraviețuitorii, cu accent moldovenesc, „șeia“ – m-a maturizat într-o zi. Am început să-mi dau seama ce înseamnă „bun“ și ce înseamnă „rău“ pentru că le-am văzut acolo, am văzut acolo în expresia lor supremă.
Pogromul de la Iași, de la finele lui iunie 1941, comemorat în Marșul Vieții. Peste 13.000 de evrei au fost atunci uciși VIDEO
Nu v-ați întrebat părinții de ce evreii erau duși la Chestură? Știți care erau acuzațiile care li se aduceau evreilor? Că au colaborat cu aviația rusească?
Această acuzație bineînțeles că era falsă, dar trebuia găsit un motiv ca să adune evreii și să-i ducă la Chestură, unde se spunea că îi cercetează dacă au făcut ceva, dar de fapt intenția era să-i măcelărească. A fost un act legionar care a fost susținut de guvern. Unii au fost aduși de soldați, dar alții s-au dus singuri, pentru că s-a dat un comunicat care anunța ca toți evreii să se prezinte la Chestură. Și noi poate ne-am fi dus, dar nu dis-de-dimineață. Nemții au contribuit mai puțin la măcel și au lăsat această „plăcere“ pentru frații lor de arme, soldații români, poliție, și chiar populație civilă. Acum patru ani am fost invitat de comunitatea din Iași să povestesc experiența mea. Audiența era formată din populația orașului, mai ales creștină, pentru că în Iași au mai rămas câteva sute de evrei. Era chiar și o clasă de copii de liceu. Unii știau foarte puține despre ceea ce s-a întâmplat în orașul lor, alții aproape deloc. Și s-a propus să fiu numit „Cetățean de onoare“ nu pentru că am supraviețuit, ci pentru faptul că am atras atenția localnicilor despre ce s-a întâmplat în urmă cu 85 de ani. Mă simt îndatorat că am rămas în viață datorită curajului și omeniei acelui ofițer român.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Lyonell Fliss a fost în România în urmă cu 4 ani. FOTO: Arhivă personală
Agapa inginerilor constructori
Care a fost viața dumneavoastră în continuare?
Am stat câteva luni în casa bunicii. Ieșeam în stradă foarte rar, căci eram identificați ca fiind evrei cu steaua galbenă pe piept și puteam să fim atacați oricând de legionari sau de orice antisemiți. În timpul războiului, copiii evrei, fiind excluși din școli, au trebuit să învețe în condiții grele, mai ales iarna, în sinagogi. Așa au trecut aproape trei ani de război până când ne-am refugiat la București din cauza apropierii liniei frontului în 1944. Linia frontului în 1944 se apropiase de Prut și distanța de la Prut la Iași e de 20 de kilometri. Ne-am stabilit la București, am terminat școala primară, școala medie tehnică de arhitectură, după care am intrat la Facultatea de Construcții, la Institutul de Construcții, pe care l-am absolvit în 1957. După ce am terminat facultatea de la București, am creat o tradiție: să ne întâlnim la fiecare cinci ani, obicei pe care l-am ținut în mod religios, iar anul viitor se împlinesc 70 de ani de la examenul de Diplomă de absolvire. Sper ca sănătatea să ne ajute să ne întâlnim din nou la o agapă, așa cum îi zicem noi, în care să celebrăm această aniversare.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
La ultimele întâlniri, câți dintre foștii dumneavoastră colegi au fost prezenți?
Eu am mai fost în România acum patru ani și, dintr-o serie de 204 absolvenți, toți ingineri constructori, au venit vreo 20. Anul trecut am fost din nou în București și la Iași. În București am fost 12. Câți or veni la anul, om vedea…
„Neamțul m-a ascultat fără să zică o vorbă sau să arate vreo emoție“
Ați terminat facultatea în plin comunism.
A fost regimul pe care l-am suportat cu toții. Au fost vremuri grele, cu lipsuri, cu persecuții, nu rasiale, ci de tip comunist, când trebuia să faci ce îți zicea partidul. Nu am fost membru de partid. După ce am terminat facultatea, am fost foarte decepționat pentru că din seria de 204 absolvenți au fost cinci care erau mult peste nivelul celorlalți, dar din cauza politicii care se ducea, adică origine socială și apartenență la partid, niciunul dintre cei cinci nu a fost selecționat să rămână la facultate ca asistent în semn de recunoaștere a meritelor de studenți excelenți. Eu am fost unul dintre ei. Din cauza asta am decis să încerc să plec din România.
Cum ați reușit? Nu se pleca oricum. Se știu cazuri în care familii de evrei plăteau bani grei Securității lui Nicolae Ceaușescu.
Nu am avut pe nimeni care să plătească pentru mine. Eram și căsătorit după câțiva ani de la terminarea facultății și împreună cu soția am decis ca la prima ocazie să încercăm, cu orice risc, să fugim din țară. Așa am traversat Cortina de Fier în 1969, la un an după revolta din Cehoslovacia.
Când ați ajuns în Africa de Sud?
După ce-am trecut Cortina de Fier, am ajuns în Austria, apoi am emigrat în Israel, unde am locuit șase ani, iar de acolo am trecut în Africa de Sud. Motivul principal al schimbării a fost că eu am o anumită specializare în ingineria de construcții: sunt specialist în construcțiile din industria grea – industria oțelului, a rafinăriilor de petrol, mineră etc. A fost nu numai specialitatea mea, ci și idealul meu: să devin specialist în această ramură a ingineriei. În Israel nu exista industrie grea, acolo există mai mult industrie ușoară, însă în Africa de Sud totul este bazat pe industria grea, este o țară minieră în principal și aici mi-am găsit locul potrivit cu idealurile mele profesionale.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Lecția viitorului adusă acasă
Când v-ați întors la Iași prima dată după Pogrom?
M-am întors după câțiva ani de la terminarea facultății, pentru un proiect de construcție a unei fabrici de mobilă din Iași. Era o fabrică de mobilă celebră, care producea obiecte pentru export. Am construit fabrica în 1960 și a funcționat mulți ani, erau meșteșugari foarte buni în Iași și acolo se făcea mobilă de calitate. Pentru că a fost un proiect de succes, m-au trimis și la Rădăuți să construiesc una asemănătoare. Eu consideram acest proiect ca unul inovativ pentru România deoarece s-a folosit o tehnologie care era foarte avansată. Din păcate, după Revoluție, aceste fabrici au fost privatizate, nu au fost conduse cum trebuie, și au dat faliment. Clădirea s-a vândut unei societăți care avea nevoie de teren și nu de construcție. Pe acel loc este acum un hypermarket.
Adevăratele motive ale uciderii evreilor în Europa. Ce înseamnă pogrom și de la ce vine
Ați vizitat locurile unde ați fost atât de aproape de moarte la vârsta de 6 ani?
În apartament, nu. După ce am fost luați de nemți, noi nu am mai avut curaj să ne întoarcem acolo niciodată. Ne-a fost frică de îngrijitorul blocului și am lăsat totul acolo. Câteva luni am stat la bunica mea într-o casă și de acolo ne-am mutat într-o altă casă foarte modestă unde am stat până când ne-am refugiat din Iași în București. După Revoluție, eu locuiam în Africa de Sud și am zis să încerc să ajut România într-un fel și să împărtășesc experiența mea din Africa de Sud inginerilor români care trebuiau să se adapteze la tehnologia modernă și la modul în care se construiește în Vest, Africa de Sud fiind una dintre țările avansate în domeniul tehnologiei. Și am aranjat cu Universitatea Tehnică din Iași să vin să țin o serie de conferințe despre tehnologia în construcții. Am stat la Iași o săptămână și cu această ocazie am mers să vizitez casa din Iași în care ne-am mutat în ultimii ani ai războiului. Am fost acolo însoțit de un reprezentant al autorităților locale. Casa care era cu multe apartamente se transformase într-o serie de bufete mici, unul lângă altul, care se numeau fast food. Au spart în pereții dinspre stradă câte o ușă, au pus câteva trepte și puteai să intri să mănânci oriental. În Iași, la vremea aceea, erau mulți studenți din Orientul Apropiat și se întâlneau acolo. Am deschis ușa, și dintr-odată am ajuns în camera în care dormeam când eram copil. Era un apartament de două camere. Ne-am așezat la o masă, cu scaune înalte, și am comandat câte un Coca-Cola.
Lyonell Fliss trăiește în Africa de Sud. FOTO: Arhivă
În fața unui german, după 70 de ani
Ați fost prezent la Iași la comemorarea a 70 de ani de la Pogrom.
Da, comemorarea a avut loc timp de două zile. În prima am fost la gropile comune ale victimelor „trenurilor morții“ din Podul Iloaiei și Târgu Frumos, iar în a doua, pe cele din cimitirul evreiesc din Iași. Ceremoniile la aceste morminte au fost foarte impresionante, cu depuneri de coroane de flori de către demnitari români și străini, cu cuvântări și rugăciuni, chiar și cu onoruri militare cu gardă și fanfară. A doua zi au avut loc ceremoniile de dezvelire a plăcilor comemorative de la fosta Chestură de Poliție și gară. A urmat vizitarea unei expoziții de artă pe tema pogromului, iar afară în stradă a avut loc o manifestație antisemită pentru care a fost nevoie de intervenția Poliției ca să o disperseze, de unde se vede că rădăcinile antisemitismului mai existau încă vii în Iași, după șapte decade de la „Dumineca ceia“. După o conferință la universitate, a avut loc o adunare oficială cu ocazia comemorării Pogromului, cu discursuri ale oficialităților în care s-a conferit titlul de „Cetățean de onoare al orasului Iași“ la cinci supraviețuitori ai „trenurilor morții“. După încheierea adunării oficiale a avut loc un banchet unde toți cei prezenți au fost invitați. Printre ei se afla și reprezentantul Ambasadei germane din București, pe care îl văzusem și la comemorarea de la Podul Iloaiei, unde, cu capul acoperit cu o kipah, a depus o coroană de flori în numele guvernului german. La un moment dat, m-am apropiat de masa unde se așezase, m-am prezentat în limba engleză, am schimbat cărți de vizită și i-am spus: „Aș dori să vă spun că sunteți al doilea german cu care am o discuție în Iași. Ați dori să aflați cine a fost primul?“, la care el mi-a răspuns pe loc: „Cu plăcere. Când doriți?“. „Chiar acum, v-aș propune să trecem în sala alăturată ca să nu-i deranjăm pe ceilalți de la masă“. A fost de acord. Am mers în sala alăturată care era goală. Ne-am așezat față în față la o masă și am început să-i povestesc despre soldații germani care mi-au bătut părinții, despre discuția mea, a unui copil de 6 ani, cu un soldat german, cu 70 de ani în urmă, nu departe de hotelul în care stăteam acum de vorbă. M-a ascultat fără să zică o vorbă sau să arate vreo emoție. Când am terminat, mi-a spus un „Mulțumesc!“ sec, s-a ridicat de la masă și s-a dus înapoi la banchet. Am rămas profund dezamăgit de lipsa lui de înțelegere.
Acum, la 85 de ani de la Pogromul de la Iași, ce mesaj ați vrea să transmiteți?
Doresc generațiilor actuală și viitoare să nu uite și să învețe o lecție din tragedia Pogromului de la Iași pentru ca asemenea acte să nu se mai repete vreodată.
