Clasa politică românească, dar și marii latifundiari, laici și bisericești, au menținut în beznă majoritatea poporului român. Legile ineficiente, aplicarea lor defectuoasă, dar și dorința clasei politice conservatoare de a-și menține privilegiile au dus la un dezastru social la scară națională.
Gospodărie de țărani români la începutul secolului XX FOTO imago romaniae
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Regatul României era o țară a țăranilor săraci și analfabeți. Afirmația poate părea dură sau peiorativă, însă reflectă realitatea epocii, așa cum reiese din statisticile vremii. În secolul al XIX-lea, populația rurală reprezenta între 80% și 90% din populația Țărilor Române, iar mai târziu a Regatului României. Țăranii formau majoritatea covârșitoare a națiunii, cei mai mulți trăind din agricultură.
Recensămintele și statisticile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum cele din 1859-1860 și 1899, arată că populația rurală depășea constant 80-85% din total, în timp ce populația urbană era redusă și concentrată în câteva centre importante, precum București, Iași, Galați, Brăila, Craiova și Ploiești. Aceste orașe impresionau călătorii străini și reprezentau principalele centre de dezvoltare ale societății românești.
Dincolo de limitele acestor centre urbane se întindea însă lumea satului, unde trăia marea majoritate a românilor, adesea în condiții de sărăcie accentuată. Și în privința analfabetismului există date statistice și numeroase mărturii contemporane. Potrivit recensământului din 1906, aproximativ 82% din populație era analfabetă.
Legile adoptate pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației rurale, care reprezenta marea masă a locuitorilor țării, s-au dovedit adesea ineficiente, au fost aplicate defectuos sau interpretate în beneficiul unei clase politice privilegiate. În multe regiuni, țăranul român a rămas la discreția marilor proprietari și a arendașilor, situație care a avut consecințe sociale și economice profunde asupra societății românești de la începutul epocii moderne.
Un popor ținut în beznă pentru a rămâne unealtă și animal de povară
La începutul secolului al XIX-lea s-a afirmat o categorie de boieri „luminați”, formați în școlile occidentale sau inspirați de ideile care circulau în Europa Occidentală. Aceștia au depus eforturi pentru modernizarea societății din Principatele Române, inclusiv prin înființarea de școli destinate copiilor de țărani.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
O mare parte a elitei feudale, atât laice, cât și bisericești, a rămas însă profund conservatoare și privea cu suspiciune accesul copiilor de țărani la educație. Mulți dintre marii proprietari se temeau că extinderea învățământului va reduce dependența economică a populației rurale și va diminua numărul celor dispuși să lucreze pe moșii sau să îndeplinească obligațiile tradiționale față de proprietari.
Din acest motiv, o parte importantă a aristocrației românești s-a opus, în diferite forme, răspândirii educației în rândul țărănimii. Cel mult, accepta o alfabetizare elementară, considerată suficientă pentru nevoile practice ale satului. Accesul la studii mai avansate era privit cu reticență, deoarece o țărănime educată și emancipată ar fi putut modifica raporturile sociale și economice existente.
„Scopul așezării școlilor prin sate nu este de a da copiilor de țărani învățături întinse și care să urmeze prin colegiuri și pensioane, ci a le înlesni chiar pe lângă casa părintească învățătura cititului și scrisului, unite cu cunoștința religiei și a ocupațiilor lor în lucrarea pământului. Prin urmare, copiii țăranilor, deodată cu învățătura, trebuie să îndeplinească și toate slujbele ce sunt datori către părinții lor, ajutându-i în toată vremea la lucrul casei și al câmpului”, se arată într-un răspuns al Eforiei Școlilor din Țara Românească, în anul 1838, la solicitarea serdarului Gheorghe Magheru de a întemeia o școală cu internat pentru copiii de țărani din șase sate ale județului Gorj.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Țărani aducând recolta de la câmp FOTO Arhiva Muzeului Brăilei
De altfel, și Ion Heliade Rădulescu semnala aceeași realitate în articolele sale de presă: mulți boieri priveau cu reticență educarea copiilor de țărani. Principala lor temere era că, odată instruiți, aceștia vor părăsi satele, își vor găsi alte ocupații la oraș și nu vor mai exista suficienți oameni care să plătească dările și, mai ales, să lucreze pământurile marilor proprietari.
„Guvernul întemeiează școli lancasteriene în toate satele și patrioții strigă în dietă că, de va învăța rumânii carte, nu o să mai plătească claca”, se arată în „Acte și scrisori”.
Biserica, la rândul său, nu vedea cu ochi buni învățătura laică, după model occidental, în rândul țăranilor. În opinia clericilor conservatori, aceasta îi „smintea” și îi îndepărta de rolul pe care societatea vremii îl rezervase majorității populației rurale: munca pe ogoarele marilor proprietari.
„Biserica se teme, la rândul ei, de conținutul instrucției publice și mai ales de rapidul progres al tiparului, al traducerilor, al importurilor de carte care ar face ca lucruri diverse să fie accesibile unei populații prea puțin pregătite să le absoarbă”, preciza Constanța Vintilă-Ghițulescu, în lucrarea „Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești 1750-1860”.
„Predicatorul Ecleziastic are pagini întregi de polemici cu privire la utilitatea limbilor străine: cine are dreptul să le învețe și de ce ar trebui să le cunoască? Ele nu pot fi decât dăunătoare, mai ales femeilor, pentru că, prin intermediul lor, cititorul s-ar lăsa contaminat de moravurile străinilor. În fapt, Biserica se protejează, preferând conservatorismul și blamând progresul, în care vede o cauză a crizei morale prin care trece societatea”, se arată în aceeași lucrare.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Reforma care trebuia să scoată țăranul din sărăcie, aplicată „românește”
În anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat prima mare reformă în favoarea țărănimii. Este vorba despre reforma agrară inițiată de guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, prin care au fost desființate definitiv relațiile de tip feudal, iar aproximativ 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite.
Pământul primit urma să fie răscumpărat de țărani în termen de 15 ani, prin plăți eșalonate către stat. Suprafața atribuită fiecărei familii era stabilită în funcție de categoria socială și de numărul de vite deținute, țăranii fiind împărțiți în fruntași, mijlocași și pălmași.
Sub presiunea marilor proprietari funciari, reforma lui Cuza a rămas însă incompletă. Tocmai cei mai săraci țărani, care aveau cea mai mare nevoie de sprijin pentru a ieși din sărăcie și pentru a se integra în procesul de modernizare, au beneficiat cel mai puțin de prevederile legii. Mulți nu dețineau suficiente vite pentru a se încadra în categoriile favorizate de împroprietărire și au rămas dependenți de marile moșii. În consecință, o parte importantă a populației rurale a continuat să trăiască în condiții precare, iar problema agrară a rămas nerezolvată.
Această versiune păstrează tonul critic, dar elimină formulările repetitive și expresiile prea colocviale.
Țărani lucrând pământul FOTO imago romaniae
Cum i-au văzut străinii pe români. Patru calităţi şi defecte ale poporului definite de occidentalii care ne-au vizitat demult
„Numeroși săteni nu au primit suprafețele de pământ de care aveau nevoie, o parte a lor nefiind deloc împroprietăriți (…) În temeiul reformei agrare din 1864, au primit pământ 72.751 de foști clăcași din categoria fruntașilor, 200.132 din categoria mijlocașilor, 133.546 din categoria pălmașilor, iar 60.651 au primit doar locul de casă și grădină, 10 prăjini fiecare. Au fost împroprietăriți 406.429 de clăcași, din totalul de 445.019. Așadar, 38.590 de foști clăcași au fost excluși de la împroprietărirea propriu-zisă”, precizau Mirel Gheonea și Cristian Constantin în lucrarea „Chestiunea agrară în România. Considerații (1859-1907)”.
În plus, procesul de împroprietărire a fost însoțit de numeroase abuzuri și aranjamente între primari și marii moșieri. În multe locuri, legea a fost aplicată în favoarea proprietarilor și în defavoarea țăranilor, care s-au văzut înșelați tocmai de cei chemați să le garanteze drepturile.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
„Întrucât în majoritatea comunelor primarul îndeplinea rolul de reprezentant al clăcașilor în comisiile ad-hoc, el facilita și samavolniciile moșierilor sau arendașilor. La Câmpina, de pildă, locuitorii au fost chiar nevoiți să ceară demisia primarului pentru că acesta întârzia mereu aplicarea legii rurale. Din sutele de conflicte ivite cu ocazia aplicării legii, numai unul semnalează faptul că primarul s-a asociat cu clăcașii; acest primar a fost destituit și arestat”, preciza C. Boncu, în lucrarea „Cu privire la aplicarea legii rurale din 1864 în județul Prahova”.
A doua legare de glie a țăranului român
După abdicarea lui Cuza, politicienii conservatori, reprezentanți ai marii moșierimi și ai aristocrației funciare din cadrul Locotenenței Domnești, au găsit prilejul de a promova legi favorabile propriilor interese. În acest context a apărut legea învoielilor agricole din 1866.
Învoielile agricole erau contracte încheiate între țărani și proprietarii de pământ, prin care primii se obligau să presteze diferite munci agricole pe moșii, precum aratul, semănatul sau seceratul, în schimbul unei plăți, al unor produse ori al dreptului de a folosi o bucată de pământ. În practică, cea mai răspândită formă de remunerare era folosirea unui lot de teren.
Țăranul care semna o astfel de învoială era obligat să o respecte până la îndeplinirea tuturor obligațiilor asumate. Legea prevedea sancțiuni pentru țărani, dar oferea puține garanții împotriva abuzurilor proprietarilor. Dacă un țăran refuza să muncească, părăsea moșia sau nu își îndeplinea obligațiile, putea fi amendat, urmărit de autorități și constrâns să execute munca prevăzută în contract. Autoritățile locale, sprijinite de jandarmerie, aveau atribuția de a asigura respectarea acestor învoieli.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Țăranul român a fost adus în pragul sărăciei FOTO 1907
Așa cum era de așteptat, aceste contracte erau profund dezechilibrate. Condițiile erau stabilite aproape exclusiv de moșieri și presupuneau adesea un număr mare de zile de muncă, remunerații reduse și obligații suplimentare. Lipsiți de alternative și constrânși de nevoile economice, mulți țărani acceptau aceste condiții.
În practică, legea învoielilor agricole a menținut o mare parte a populației rurale într-o stare de dependență economică față de marii proprietari funciari. Pentru numeroși contemporani și istorici, această situație a reprezentat o continuare, sub alte forme, a raporturilor sociale specifice epocii feudale.
„În caz că țăranii îndrăzneau să meargă o zi la lucrarea pământului lor — la prășit, secerat, cosit — moșierul făcea apel la primar, care aducea în ajutor «călărași cu schimbul, concentrați în serviciu administrativ». Aceștia băteau pe țăranul care lucra propriul ogor și nu lucra pe moșia boierului, băteau pe nevasta sau copiii țăranului. Dacă nu găseau pe nimeni acasă, stricau tot ce găseau în singura cameră a bordeiului: oale, scaune. Acest lucru s-a repetat decenii de-a rândul în satele moldovene, în timp ce omul, țăranul, era declarat liber. Dar cele prevăzute în art. 13 din «Legea tocmelilor agricole» (din 1866) arată că toate mijloacele erau folosite de moșier pentru a-l ține în frâu și a-l exploata pe țăran. În acest articol se prevede că: «Primarii sunt datori, prin ajutorul consilierilor comunali, vătășeilor, dorobanților, secretarilor, să îndemne pe muncitorii agricoli care au contractat în conformitate cu legea de față a-și îndeplini tocmelile, la vremea, locul și după chipul cu care s-au legat prin tocmeli»”, preciza Ilie Grămadă, în lucrarea „Învoielile agricole, una dintre cauzele fundamentale ale Răscoalei din 1907 din Moldova”.
Destinul crâncen al copiilor de luptători anticomunişti români: născuţi în peşteri şi-n puşcării. „Animalele de ţărani mă scuipau. Le era greaţă de mine“
Arendașii, coșmarul țăranului român
După perioada în care o parte a boierimii și a marilor proprietari bisericești se opuneau extinderii educației în rândul țărănimii, temându-se că vor pierde forța de muncă de pe moșii, legea învoielilor agricole a favorizat extinderea sistemului de arendă. Arendașii au ajuns să joace un rol tot mai important în economia rurală, fiind adesea sprijiniți chiar de marii proprietari funciari.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Influențată de modelul de viață occidental, o parte a aristocrației prefera să locuiască în marile orașe ale țării sau în străinătate, departe de administrarea directă a moșiilor. Proprietățile erau date în arendă unor antreprenori agricoli, care plăteau o sumă convenită proprietarului și urmăreau apoi să obțină un profit cât mai mare din exploatarea domeniului.
În aceste condiții, presiunea economică s-a transferat adesea asupra țăranilor. Numeroase mărturii ale epocii vorbesc despre abuzuri, condiții de muncă grele și obligații considerate împovărătoare de către populația rurală. Dorința de profit a unor arendași, dezinteresul unor proprietari și lipsa unor reforme eficiente au agravat situația țărănimii. Pentru o mare parte a populației rurale, sărăcia și dependența economică au continuat să fie realități cotidiene, cu efecte importante asupra dezvoltării societății românești.
Răscoala de la 1907 a fost provocată inclusiv de problemele legate de arendași foto wikipedia
„La agravarea constantă a situației din agricultură a contribuit și extinderea arendășiei; fenomenul împiedica investițiile productive, înrăutățind considerabil condiția țăranului. Monopolizarea pământurilor, în cuprinsul unor uriașe trusturi de arendași, a determinat unele dintre formele cele mai inumane ale exploatării în lumea agrară din România. În 1913, 53,7% din suprafața moșiilor mai mari de 1.000 ha era arendată. În preajma anului 1907, aproximativ 900.000 ha erau arendate unor străini, evrei sau bulgari. Numărul arendașilor se ridica la 3.332. În Moldova, frații Fischer dețineau 189.000 ha de culturi și 47.000 ha de pădure. Așadar, latifundiul, pulverizarea micii proprietăți, marea arendășie parazitară și regimul de învoieli sunt semnele distinctive ale agriculturii din vechea Românie între cele două reforme (1864-1921). Sporirea prețului pământului și, în consecință, a arenzilor au avut drept urmare o creștere corespunzătoare a obligațiilor țăranilor, intensificarea muncii lor reprezentând principala sursă de sporire a veniturilor. Lipsa unui eficace sistem de credit, capabil să satisfacă nevoile țăranilor (băncile populare, cu toată extensiunea luată, nu au dat rezultatele așteptate), i-a lăsat pe aceștia la discreția cămătarilor; dobânzile s-au situat la cote incredibile”, preciza istoricul Gheorghe Platon, în „Problema agrară în România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
