La aniversarea a 40 de ani de lucru împreună, Lia și Dan Perjovschi vorbesc într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ despre începuturile lor la liceul de artă din Sibiu, anii comunismului, admiterea la facultate și cenzură, perioada de după Revoluție și primele ieșiri în afara țării, atelierul devenit loc de întâlnire pentru artiști și, în cele din urmă, despre felul în care privesc astăzi arta și societatea.
Lia și Dan Perjovschi, o viață dedicată artei. FOTO: Norbert Nemeș
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Clădirea ARCUB – Hanul Gabroveni din Centrul Vechi al Bucureștiului e îmbrăcată într-o pânză neagră și galbenă care acoperă fațada și anunță de la distanță expoziția. În interior, pe toate nivelurile clădirii, desene, arhive, instalații, colaje, hărți, fotografii, obiecte și texte ocupă sălile într-un traseu care nu seamănă cu o retrospectivă clasică. Două dintre cele mai reprezentative nume ale artei contemporane românești, Lia Perjovschi și Dan Perjovschi, își reunesc pentru prima dată în România lucrările într-o amplă expoziție comună: „DRAFT pentru o retrospectivă comună“, deschisă între 3 aprilie și 30 august 2026, la ARCUB – Hanul Gabroveni.
Marcând peste 40 de ani de practică artistică, proiectul organizat de ARCUB în colaborare cu Galeria Ivan reunește lucrări care au influențat scena artistică locală și au consolidat prezența artei românești în circuitul internațional. Expoziția activează toate spațiile Hanului Gabroveni și pune în dialog practicile celor doi artiști: de la intervențiile murale și desenele lui Dan Perjovschi, construite din actualitatea politică și socială, până la arhivele, instalațiile și proiectele interdisciplinare dezvoltate de Lia Perjovschi în jurul ideii de cunoaștere. Pe parcursul expoziției, cei doi artiști fac constant tururi ghidate pentru public, transformând retrospectiva într-un spațiu de conversație și dezbatere.
„Weekend Adevărul“: Pentru cei care văd pentru prima dată numele Lia și Dan Perjovschi, cum v-ați prezenta? Cine sunteți?
Lia: Artiști vizuali ajunși la 65 de ani, cu 40 și ceva de ani de experiență profesională, cu niște concluzii și statementuri de făcut. Ne bucurăm de orice platformă, pentru că e de intervenit în societate. Într-un fel, noi suntem antrenați să observăm și ne antrenăm singuri să supraviețuim. Din experiența asta avem ce da unor oameni care par tot mai debusolați. Și e firesc, pentru că te scoli dimineața, dacă mai ai și copii ai dublă responsabilitate, iar societatea de consum are grijă să-ți facă program în fel și chip.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Dan: Eu mă definesc ca artist și cetățean. Într-un fel, suntem artiști, dar nu facem tablouri, facem platforme și locuri în care să se dezbată idei în societatea în care trăim. Și facem asta de 40 de ani. Am reușit să avem acest tip de reziliență de-a lungul mai multor societăți, mai multor președinți și guverne.
„Mergeam în aceeași direcție pentru că nu exista niciun alt plan“
Cum v-ați cunoscut și cum s-au legat, la început, relația personală și cea artistică?
Lia: Suntem sibieni. Am dat examen la Liceul de Muzică și Arte Plastice în clasa a V-a, aveam 10 ani, și acolo ne-am întâlnit. Am fost în aceeași clasă din clasa a V-a până la terminarea liceului.
Dan: Și, ca să înțeleagă un pic lumea, liceele de muzică și arte, din cauza muzicienilor care trebuie să repete de mici, îi pun și pe artiștii vizuali să repete de mici. Așa că la 10 ani începe educația. La un moment dat, în structura liceului, am rămas 10 oameni la arte vizuale și 15 la muzică. Cei zece aveam două zile de specialitate – pictură, sculptură – numai noi zece. Era greu să nu te cunoști (râde).
Ați fost alături unul de altul încă de la începuturi…
Dan: De când era ștrandul trei lei (râde). Da, de foarte mici. Am făcut toată educația asta împreună și ne-am împrietenit în liceu. Ne-am căsătorit după liceu…
Lia: În 1983, la trei ani după. Dan era student, eu nu aveam nici serviciu, nici statut de studentă, pentru că am ratat examenele de admitere de la București. Nu mi-a mers bine.
Dan: Eu am primit o repartiție la Oradea, în ’85, și am locuit împreună. De atunci suntem…
Lia: De capul nostru. Adică ne-am desprins de familie.
Dan: Nu am mai mers la nicio nuntă a clanurilor ăstora nesfârșite, dar pe urmă ne-au acceptat așa cum suntem. A fost dificil. Dar așa ne-am cunoscut și ne-am plăcut de mici, să zicem. Și pe urmă a fost un altfel de plăcut, care ține de artă.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Lia: Eu obișnuiesc să spun că mergeam în aceeași direcție, pentru că nu exista niciun alt plan. Dar fiecare ne-am dorit să facem performanță în profesia asta și, așa, oarecum s-au articulat lucrurile. La Revoluție aveam 29 de ani. Ne-am întâlnit la Sibiu. Eu am plecat din București dezamăgită, că nu se întâmpla nimic.
Dan: Eu am venit de la Oradea și ne-am întâlnit în gară, dimineața, când deja era gaz pe străzi. Am făcut împreună Revoluția și asta a consolidat tot ce e între noi. Nu doar arta, ci și faptul că am participat la niște mii de evenimente care țin de țesutul societății.
Lia: Era clar că trebuia să luptăm pentru o societate transparentă, cu reguli formale, dacă voiam să ne fie bine, pentru că ce a fost n-a fost bine. Eu m-am simțit ca într-un fel de comă în perioada comunistă.
Dan: Zice Lia de reguli formale, dar ea este o nonconformistă. Nu răspunde deloc bine la comenzile cuiva (râde).
Lia: Sunt reguli și reguli. Nu suport ca cineva să-mi spună să mă uit la stânga, să mă uit la dreapta, acum dorm, acum mă trezesc și nu știu ce am la televizor. În niciun caz. Dar unele reguli sunt necesare, pentru că îți ordonează viața în societate. E ca la condusul mașinii, regulile de bază. Adică nu dăm buzna toți, că ne blocăm.
Dan: Cine vine în expoziția asta o să vadă că nici Lia, nici eu nu am făcut niciodată ce a vrut Partidul Comunist sau societatea de consum de azi. Tot timpul am avut o rezistență la ceea ce era corpul central al culturii și societății în care trăiam.
Lia: Mie mi-a fost mai greu, în sensul că am dat de șase ori la facultate.
Tinerețea anilor ’80
Cum a arătat începutul pentru voi, ca tineri care încercau să intre la facultate? Astăzi există foarte multă presiune legată de succes și perfecțiune, dar în spatele unui drum profesional există și mult eșec.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Dan: Vrei să-ți explic cum spălam toate hainele într-o cadă, cu mâna? A început foarte greu. Eram săraci lipiți și condițiile de atunci erau foarte nasoale. Bine, nici acum nu e plăcut pentru un tânăr, cu chiriile astea enorme. Dar nici atunci nu a fost funny.
Lia: Atunci nu aveam alegeri. Măcar acum ai alegeri. Nu te descurci, ți-e foarte greu – mai stai cu părinții sau îți iei două-trei joburi. Și noi lucram de dimineața până seara și am făcut cam așa.
Dan: Erau niște condiții tulburi și grele, dar avantajul a fost că, fiind în cuplu, greutățile celuilalt erau împărțite în doi. Am găsit soluții, unele foarte precare, altele mai bune. Noi am locuit la București, în locul unde stătea Lia în gazdă, de trebuia să ne urcăm pe pat și să lăsăm gândacii să treacă dimineața.
40 de ani de colaje. FOTO: Norbert Nemeș
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Lia: Erau super mari și nu găseam deloc otravă. Lăsam lumina aprinsă. Stăteam lângă Piața Kogălniceanu, lângă Casa Studenților, imediat lângă Cișmigiu, în casa Mariei Filotti. În ’80 am terminat liceul și am tot dat admiterea până în ’87, când am intrat. Am dat la ce au avut, pentru că erau cinci locuri. Și mai multe pile decât locuri. Ba la Pictură, ba la Monumentală, la Academia de Artă. A fost foarte greu. Am avut și eu partea mea de vină, pentru că așteptam validare de la ceilalți și, mai ales după ce am pierdut primul examen, deși știam că am fost oarecum încurajată, că e bine ce fac, m-a debusolat total. Nu puteai să alegi altceva. În ’80 am vrut, de fapt, să studiez Psihologie. Au desființat departamentul. Psihologia, Antropologia, Sociologia – în ’80 au fost desființate. Atunci am zis că rămân pe Artă, că asta am studiat. Și nici nu m-aș mai fi putut întoarce în alt domeniu, pentru că astea îmi plăceau cel mai mult, ca plan A, B, C. Atunci erau 100 de studenți pe toți anii, acum sunt 1.500 numai în București. Măcar îți iei diploma și vezi tu ce faci. Dar atunci nu. A trebuit să accept niște reguli impuse de niște oameni care erau acolo din întâmplare, după părerea mea.
Dan: Ca toată expoziția asta a noastră, care e bazată foarte mult pe faptul că, de multe ori, lucrurile astea au fost folosite în avantajul nostru. Lia spune că i-au fost furați șase ani de viață, dar ea a avut o experiență de viață pe care eu n-am avut-o în facultate. Eu am făcut patru ani și abia prin anul patru m-am trezit că am facultatea de Arte și că trebuie să fac ceva. Dar Lia, din prima zi, a folosit colegii și tot contextul.
Lia: Când am intrat, mulți îmi spuneau că e un fel de liceu. Și, da, așa a fost. Pregătirea academică era cam ce făcusem deja în liceu și în școala generală. Atunci am creat un atelier experimental în facultate, unde am invitat colegi de la toate departamentele. Câțiva au vrut și, din când în când, am făcut tot felul de lucruri.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Dan: Studenții pictau cu culori în ulei și Lia cu colegii ei făceau experimente.
Lia: Poate fi și ăsta un adevăr, că m-a motivat. Dar eu nu știu varianta cealaltă. Doar dacă ne raportăm la rău ne putem motiva? Eu cred că și la bine ne putem motiva.
Dan: De acord, dar eu n-am simțit, de exemplu, răul. Am intrat din prima și n-am avut nicio experiență despre cum funcționează societatea. Lia a fost în tot felul de joburi, a văzut care-s căcănarii, care e lumea ok. Ai deja un fel de simț al vieții. Or, și acum lumea intră și habar nu are unde iese. Așa am pățit și eu. Am ieșit undeva.
FOTO: Arhiva personală Dan Perjovschi
În anii dintre prima admitere și momentul în care ați intrat la facultate, ce ați făcut?
Lia: Am avut tot felul de servicii. Am pictat globuri pentru pomul de Crăciun și am plecat când nu mi-au dat niciun ban, pentru că s-au spart toate. De fapt, era metoda șefilor de a fura. Cum să plec acasă? Am lucrat și zi și noapte ca să-mi strâng bani de facultate și, până la urmă, să nu primesc niciun ban. Am încasat lumina, am umblat cu bani după mine. Tot timpul aveam pierderi, pentru că îmi dispăreau chitanțele foarte repede, le luau și nu mai veneau cu banii. Părinții au ajuns la concluzia că nu-mi place serviciul și că nu-mi place să muncesc. Nu mi-a plăcut deloc să mă scol la 5:00 și să vin frântă acasă la 15:00-16:00. Dar de asta am și înțeles, în timp, ce avantaj e pe noi, pentru că facem ceva ce ne place și atunci nu mai contează cât efort pui. Că și profesia asta de artist e dură, nu e numai estetică.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Dumneavoastră ați intrat din prima. Facultatea a durat patru ani?
Dan: Eu, la Iași, am prins perioada cu patru ani. Și da, am intrat din prima. Dar să înțeleagă lumea: pe vremea aia, clasa muncitoare plătea foarte mulți bani elitei artistice ca să le pregătească copiii să intre la facultate, pentru că se desena într-un fel la Iași, în alt fel la Cluj, în alt fel la București. Și ca să intri te pregăteai. Era un fel de mafie, corupție desăvârșită. Se intra dacă erai pregătit pentru ghipsul pe care ți-l puneau ăia acolo. Părinții mei au plătit chestia asta vreo două veri la rând, m-am pregătit și am intrat. Pur și simplu, cu ochii închiși puteam să desenez ceea ce urma să primesc la examen.
La ce specializare?
Dan: Pictură. Dar nu prea aveai de ales. Se putea întâmpla ca, într-un an, să fie locuri la Pictură doar la Cluj. Sistemul începea să dea rateuri și nu mai știau cum să compenseze. Un coleg de-ai mei intrase la Sculptură, eram în armată, și l-au anunțat că s-a desființat secția. Ori aștepta un an să revină Sculptura, ori mergea la Pictură. A venit la Pictură. Era o tragicomedie ruinătoare pentru copii. Eu am intrat din prima, fără să știu despre ce este vorba, iar facultatea pe care am făcut-o, spre deosebire de cea a Liei, la București, era foarte izolată. Nu se întâmpla nimic în Iași. A fost de foarte slabă calitate.
ARTĂ ȘI DICTATURĂ. „Un fel de supraviețuire care te omoară până la urmă“
Cum era să fiți artiști în perioada comunistă? Mă gândesc că existau foarte multe limite, cenzură, autocenzură.
Lia: Eu nu prea cunosc lucrurile astea, pentru că din ’85, să zicem, am început să facem artă. În Oradea am lucrat la teatru, ceea ce a fost o experiență fabuloasă pentru mine. Am făcut mail art, artă prin poștă, fără să știm ce înseamnă cu adevărat. Era o mișcare din perioada Fluxus, anti-piață și anti-sistem. Noi am luat-o ca artă prin poștă și am făcut ce-am putut, dar eram conectați cumva cu toată lumea, pentru că trimiteam prin poștă, primeam adrese și tot așa. Oarecum am fost cenzurată chiar de artiștii din Oradea. Pentru că nu aveam facultate, mi s-a spus că nu pot expune.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Dan a primit repartiție la Oradea și v-ați mutat împreună acolo?
Lia: Fiind șef de promoție, Dan avea de ales ori Mediaș, aproape de Sibiu, de unde eram amândoi, ori Oradea. Am zis clar: Oradea.
Dan: Cred că am fost singurul din promoția aia care a vrut cel mai departe de casă, că toți voiau înapoi acasă. Se scotea un număr de locuri în funcție de câți absolvenți erau pe țară. Era o politică a lui Ceaușescu: cei care terminau în Moldova erau trimiși în Ardeal, de exemplu. Atunci Lia a zis să aleg Oradea.
Lia: În teatru, la Oradea, eram mulțumită. Prima dată în viața mea se întâmpla ceva care îmi stimula creativitatea. Eram fericită. Am început cu pictură, pictor executant pentru „Mozart și Salieri“, o piesă complicată. Mi-era de ajuns cumva, dar am dat în continuare la facultate până când am intrat.
Dan: Lia n-a apucat să expună în comunism decât foarte puțin. Erau foarte dure regulile. N-ai terminat Arta, nu expui cu artiști. Eu am expus patru-cinci ani în comunism și Lia era încă studentă. Dar ea a făcut chestiile ei în atelierul experimental și, cu chiu, cu vai, cu cenzura de atunci, s-au putut face niște lucruri.
Totuși, cum ați reușit să depășiți cenzura?
Lia: În ’87, în atelierul meu, am început cu niște experimente – termenul e împrumutat din fizică, pentru că numai acolo am făcut experimente și numai așa mi-a venit ideea asta, că poate fi un experiment, să creezi niște situații și să vezi niște rezultate. Dar nu am știut că ce fac e artă. Era ceva cu tangență și în teatru puțin, și în filmele care îmi plăceau, și în cărțile pe care le citeam. În loc să desenez, am folosit corpul – al meu sau al celorlalți. După care a venit ideea de dialog, de viață împreună, în ce măsură suntem conștienți de cum ne alterăm unii pe alții, cum ne influențăm.
Colaj din cadrul expoziției de la ARCUB. FOTO: Norbert Nemeș
Dan: Important este că a reușit să facă. Și asta e o lecție pentru toate societățile. Există cenzură, și da, au fost lucruri care nu s-au putut arăta, dar au existat și soluții.
Lia: La primele experimente, la final de ’87, am cerut voie profesorului, dacă pot să am atelierul. Mi-a zis să merg la rector. Rectorul mi-a spus că pot să fac orice, numai să vină profesorul meu și un profesor de la teorie să supravegheze. Adică să aibă responsabilitatea. Și, întrebându-mă ce vreau să fac, am zis: „E ca un teatru“. Și asta a fost.
Dan: Eu am vorbit direct cu cenzura comunistă din Oradea. Erau trei linii de cenzură. Una venea din colegii din UAP, care ziceau „mai bine nu expuneți asta, să nu avem probleme“. A doua era Comisia de Cultură, cineva din clasa muncitoare, fără nicio pregătire, care îți spunea ce poți să expui și ce nu, în funcție de ce avea în cap. Și mai era comisia Partidului Comunist, care era foarte sadică, dar mai atentă la cuvântul scris, la tipărituri, la poze. La expoziții nu se pricepeau. Pentru că sunt bun de gură, am fost băgat de colegii mei în față să vorbesc eu. M-am adaptat, m-am lipit pe ce zic. Era un fel de balet penibil. Ce vreau să spun, și asta e important, e că grupul de artiști de acolo, format întâmplător din cauza repartiției, era foarte activ. Am făcut foarte multe expoziții și, la un moment dat, cenzura nu mai avea timp și chef să vină să se uite. Și în felul ăsta am putut depăși cenzura. Am găsit o breșă în felul în care structura aia se uita la lucruri. Acum, uitându-mă în cărțile cercetătorilor care studiază dosarele Securității, îți dai seama că Securitatea și toată mașinăria de supraveghere s-au prins că artiștii vizuali pot mobiliza 50-100 de oameni. Panica lor era la stadioane, la Phoenix, la cărți, la cuvântul scris și la teatru. Nu că ne-au lăsat în pace, dar nu și-au mai bătut capul. Dacă te uiți la ce făcea Lia, la ce făceam eu și colegii mei, nu era nimic din ceea ce voia Partidul Comunist, nimic din ceea ce era arătat oficial drept artă românească. Era o ierarhie foarte strictă și drumul unui artist era unul singur: deveneai membru al UAP-ului din orașul în care trăiai și expuneai în unica galerie din orașul respectiv. Și poate, în viața ta, ajungeai o dată și la București.
Cum evitați concret direcția oficială a partidului?
Dan: Nu era chiar un template de tipul „pictați toți cu roșu“. Dar, teoretic, trebuia să fie figurativ, să arate o societate fericită, orașele patriei… Noi ne abăteam de la tiparul ăsta și atunci eram băgați mai la coadă. Când venea momentul important, se făcea o mare expoziție în muzeu, cu picturile „cum trebuie“, și cu alea se acoperea tot. Restul, ăștia mai mici, „jucați-vă și voi pe aici“. Nu era cineva care să-ți dea imediat cu liniarul peste degete, dar nici nu erai recompensat dacă nu erai pe linia partidului. Noi n-am primit vile ca alții și nici n-am putut merge în străinătate ca lumea care corespundea acelui template.
Lia: Să fim serioși, că într-un fel și acum avem asta. Se numește mainstream. În educație, în orice. Din grădiniță suntem pregătiți să fim oarecum la fel.
Dan: Din experiența mea, eu n-am întâlnit oameni care să fi suferit brutal din cauza Securității, dar colegii mei maghiari de atunci au fost urmăriți și unora li s-a suflat în ceafă, au fost speriați. Erau exemple pe ici, pe colo. Nu-ți dădeai seama de teroare pe bune. Abia când oamenii și-au văzut dosarele au conștientizat mai clar.
Lia: Dacă comparăm cu ce a fost în ’47, când a început nebunia comunistă, nu, nu mai era teroare în felul ăla. Dar oamenii deja știau de frică și se cenzurau, se auto-cenzurau.
FOTO: Arhiva personală Dan Perjovschi
Dan: Ce aș vrea să înțeleagă cititorul e că toată lumea știa exact în ce societate trăiește și învățase cum să joace teatru în societatea aia. În același timp, știai cine sunt artiștii ok și cine sunt cei care nu sunt ok. Lumea știa categoriile astea și migra între ele. Puteai să-ți alegi solidaritatea, să te duci la piesa de teatru despre care știai că are probleme.
Lia: Ăsta e un fel de supraviețuire care te omoară până la urmă. Supraviețuiai, dar deveneai ca ei, mai devreme sau mai târziu, în funcție de ce vârstă aveai.
Dan: Nu poți să te opui frontal unui regim de tipul ăsta că te distruge. Și atunci trebuie să găsești căi: ori fugi, ori cauți să-l mănânci pe dinăuntru, să-l rozi încet-încet. Noi am făcut asta instinctiv, fără să știm exact în momentul acela.
Lia: Într-un fel, perioada aia m-a ajutat să înțeleg metafizica. Și când am citit „Solaris“, al lui Stanislav Lem, am înțeles că există ceva dincolo de cultură, dincolo de ce construiește omul în societate. Atunci am început să prind curaj să-mi doresc lucruri. Deși n-aveam pașaport, bani, condiții, la un moment dat am zis: „Eu vreau să călătoresc“. Nici nu mi-am pus problema cum. Când am văzut problemele, am făcut un fel de colecție de probleme în capul meu și am zis că vreau să schimb lumea în problemele pe care eu le-am identificat. Nu după chipul și asemănarea mea. Erau ca niște scaune răsturnate și eu încercam să le pun la loc.
Recuperarea a cinci decenii de artă contemporană
După ’89 urmează o perioadă poate mai optimistă. Atunci ați început să ieșiți din țară, cu expoziții, burse. Ce s-a schimbat, mai ales pe plan artistic? Ce v-a surprins cel mai mult?
Lia: În ’90, când am început să călătorim cu expoziții de grup, cu burse, am descoperit galeria, spațiul expozițional, am descoperit că poți fi tratat decent, cu lucrurile foarte transparente, fără ambiguități. În perioada comunistă dădeam lucrări și nu le mai vedeam înapoi, se pierdeau sau dispăreau. În ’92 am aflat că ceea ce considerasem experiment și non-artă probabil are un nume: performance art, happening, body art, video, instalații. Așa am descoperit că 50 de ani lipseau din educația noastră, ceea ce se numește cultură contemporană. Noi ne apropiam. Noi inventam pentru noi. Exact ca în Europa și America, în anii ’50, cum li s-a întâmplat artiștilor. Pentru că te uitai în jur: eu nu vreau să fac chestia asta. Dar ce e? Eu vreau artă? Nu vreau artă? Ce presupune să fii artist, cum poți interveni? Întrebările astea au fost și în anii ’50, în Europa, dar noi ni le puneam în ’90.
Dan: Dintr-una într-alta, am prins o rezidență aici, o expoziție acolo, acolo afli altceva, pe urmă cunoști pe altcineva și s-a creat un flux cu diverse stații. Să zicem că am avut norocul să fim în perioada aia în care exista un interes pentru Europa de Est. Se deschidea lumea, era un fel de entuziasm și am beneficiat de atenție. Erau niște țări din Vest care au pus niște burse, cum ar fi Austria, Germania.
Cum le găseați?
Dan: Nici nu mai știu cum au ajuns la noi. Prin filiera asta de mail art am mai avut contacte în afară, care ne-au mai trimis una, alta, și pe urmă din gură în gură, din locul unde ajungeai. Eram într-o rezidență în Germania, cu niște nemțoaice la camera de lângă, mai stai la cafele, ele îți spun: vezi că e o rezidență, aplicați la cutare. Noi tot timpul am aplicat doi la preț de unu, și asta cred că era și tentant pentru oamenii de acolo. O vreme am trăit din aceste mici chestii. Dintr-una într-alta, unele lucruri au fost mai mărețe. Am prins amândoi o bursă în America, foarte importantă, care ne-a plasat în niște locuri. În ’95 deja.
Lia: În ce mă privește, iarăși am avut probleme, în sensul că a fost un interes pentru Est, dar oarecum un interes politic. Or, eu nu aș fi vrut să fiu un artist român. Eu am fost atentă la ce înseamnă experiența mea umană într-un anumit regim, dar nu veneam acum să dau toată frustrarea mea evident.
Dan: A fost o cerere, evident, pe anti-tabu, corp gol, femeia revoluționară. Au fost niște teme pe care le-au recoltat vesticii.
Lia: Într-un fel, în fostul Est lucrurile astea se întâmplau din anii ’70 în țările care nu erau așa de izolate ca noi: fosta Iugoslavie, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia. Ei au venit cu o artă mult mai agresivă, mult mai dură, că nu era cenzura ca la noi. Din moment ce am observat că eu nu-mi găsesc locul în expozițiile care se făceau despre Est, am vrut să înțeleg de ce. Întrebându-mă de ce și căutând să înțeleg, a fost începutul pentru Arhivă. Așa am încercat să recuperez anii lipsă, teoria. Tot timpul comparam cu ce făceam și toate astea le-am înțeles în timp, în zece ani.
Dan: Se suprapun foarte multe platforme. Una dintre ele este așa: noi eram dintre cei norocoși, care aveam atelier în mijlocul orașului București, plecam în străinătate și aduceam informația în atelierul ăsta. Lia îl organiza și, pe baza lui, discutam cu oameni care nu puteau să meargă. Nu ajungeau la Veneția, că pe vremea aia câștigai 100 de mărci pe lună și biletul tot era 200. Al doilea strat: să știi că au fost niște lucruri importante în România. Noi am făcut amândoi performance, artă cu corpul, care era foarte radicală când te uiți acum.
„Noi veneam dintr-o revoluție anticomunistă“
Atelierul din București a devenit, în perioada aceea, mai mult decât un spațiu de lucru. Cum a început?
Lia: În ’90, Geta Brătescu ne-a anunțat că renunță la atelierul ei din curtea Academiei de Arte și ne-a spus că, dacă vrem, să aplicăm la UAP și să cerem exact locul acela. Așa am făcut și, fiind doi, am fost acceptați. Din prima zi au bătut la ușă jurnaliști, arhitecți, artiști din străinătate care voiau să vorbească cu cineva. Era o foamete să înțeleagă România, cum au fost comunismul, Revoluția. Atelierul n-a mai fost un spațiu de produs obiecte de artă, estetică, cât un spațiu de întâlniri. Și fiecare întâlnire, cu întrebările și cu încercarea de a răspunde, de a articula experiența, a fost fabuloasă.
Dan: Apoi, cariera artistică, faptul că am început să mergem în tot felul de locuri a hrănit Arhiva Liei și discuțiile din atelier. N-o să uit niciodată când Lia a filmat Bienala de la Veneția în 1999 și, când ne-am întors acasă, am invitat lumea și am arătat filmarea pe un televizor alb-negru. A filmat pavilion cu pavilion, pentru că foarte multă lume habar nu avea și am încercat să suplinim asta aproape instinctiv.
FOTO: Arhiva personală Dan Perjovschi
Lia: Toți banii i-am investit în profesie. A trebuit să vedem cele mai mari expoziții. Sunt două: Documenta de la Kassel, care se face din cinci în cinci ani, cu un buget fabulos și cu un concept care trebuie să reziste cinci ani, și Bienala de la Veneția. În continuare au rămas valabile. Din păcate, marketul a pătruns foarte mult. Într-un fel, se retrag banii care ar trebui gândiți publici, pentru susținerea culturii contemporane, și vin banii privați, care susțin o agendă.
Dan: Noi am avut o foame de a cunoaște lumea care ne-a fost refuzată. Efortul a fost fizic. Am dormit cum am putut, am mers cu trenul, cu autobuzul, am mâncat din geantă. A fost foarte greu, dar ne-am ținut cu dinții și, în fiecare loc unde am avut expoziție, la biblioteca muzeului respectiv, am folosit toate resursele care erau la îndemâna noastră. Să nu creadă cineva că dintr-odată am avut o mare expoziție. Nu. Am avut rezidențe în pădure, în Germania, nu venea nimeni. Venea mașina cu pâine. Dacă nu erai atent, nu mai aveai pâine trei zile. Am încercat în toate direcțiile. Am mers cu Lia la o bienală în Sankt Petersburg, în Rusia, cu colegii noștri bulgari, și a fost super traumatică. Au fost experiențe foarte dificile, cu ajunsul, cu mersul, cu buget mic, nimeni nu știa engleză.
Lia: În prima zi am înțeles că ne-au pregătit niște paturi improvizate pe mese, într-un hol al unei vile, îmi amintesc.
Cum a fost întâlnirea cu scena internațională de artă, venind dintr-o Românie care tocmai ieșise din comunism?
Dan: Noi veneam dintr-o revoluție anticomunistă și scena globală de artă era la stânga. Deci nu se potriveau conceptele. Și acum mari intelectuali vin cu secera și ciocanul pe tricou. Și n-au nicio rușine să se gândească câtă lume a suferit pentru seceră și ciocan. Că eu nu merg la ei cu dolarul. Eu critic societatea în care sunt, dar ei nu ne-au dat niciodată spațiul ăla. Și asta e inteligența de stânga. De-asta e dreapta la putere peste tot. Iar noi am avut totuși un knowledge, că noi am știut să lucrăm cu nimic. Acum învață și ei să lucreze fără bani. Deci know-how-ul e la mine acum.
Artistul Dan Perjovschi a desenat Centrul de Vaccinare din Fierbinţi
Lia: Pe de altă parte, de unde vine atitudinea asta, la stânga, o știm. Se spunea întotdeauna că cine nu-i de stânga nu-i intelectual. Evident că te gândești: domnule, nu pot accepta o societate inegală. Era un pic ipocrizie, pentru că banii, cultura erau acolo. Noi ne alimentam de acolo ca să supraviețuim.
Muzeul Cunoașterii, creat de Lia Perjovschi. FOTO: Norbert Nemeș
Care a fost prima țară în care ați mers?
Dan: Eu am fost în Ungaria prima dată, iar cu Lia, împreună, am fost în Iugoslavia. Ce ne aducem aminte foarte tare e că în ’92 am fost la Horn, în Austria, cu o bursă, și de acolo ne-am dus să vedem documenta, o expoziție enormă. Am avut șocul unor instalații enorme, video-uri mari, puternice. În ’94, Lia a avut bursă la Viena timp de șase luni, eu în Statele Unite în același timp. Și așa a început să se mărească lumea.
Lia: Dacă artistul nu mai avea nevoie de peretele ăsta, îl scoteau. Dacă avea nevoie să taie în etaje, o făcea. Noi veneam de la simeze aiurea, strâmbe, nu aveai voie să atingi peretele. În ’92 am cunoscut-o pe Kristine Stiles, teoreticiană, profesoară la Duke University, care s-a dus oficial prin ateliere. A venit și la noi cu traducătoare și, pentru că ne-am descurcat în limba engleză, i-am arătat și noi niște lucrări. Mi-a zis: „A, faci performance, sunt specialistă în performance“. Ne-a făcut o istorie a artei, pe scurt. De fapt, de la ea mi-am dat seama că nu știm atâtea și am colaborat cu ea 35 de ani. Ne-a invitat în ’97 să predăm în America, la Duke University. 40.000 de dolari era pe atunci taxa. Am zis că poate e prea mult, dar ea ne-a spus: fiți voi, prezentați-vă concluziile voastre. Și a avut dreptate. Pentru că cineva care s-a luptat poate știe exact ca în teorie, dar nu a avut teoria. Și ne-am dus acolo. În timp ce predam, învățam. Aveam acces la bibliotecă, resurse nelimitate. Pentru că știa de unde vin, mi-a spus să multiplic orice material didactic. Aveam diapozitive și un computer, pe care am învățat să-l folosesc fără să-mi dau seama. Am stat un semestru acolo. După zece ani, ea ne-a făcut prima retrospectivă, la Muzeul de Artă Contemporană al Universității Duke. Noi am prins o altă Americă, dură, dură. Eu nu aș fi putut să stau acolo, pentru că e competiție. Și totul e pe bani privați, multe sacrificii și multă determinare. Era prea mult pentru noi lupta asta. Dar America pe care acum credem că o înțelegem e alta.3
LIA PERJOVSCHI: „Călătoresc ca Mary Poppins“
Mi-am notat o frază pe care ați spus-o la un moment dat, de-a lungul unui tur ghidat: „Dan generează imagini, eu le adun“. Și m-am gândit imediat la Muzeul Cunoașterii. Aș vrea să vorbim puțin despre proiectele dumneavoastră legate de culegerea de informații. S-au născut și din dorința aceea, venită din comunism, de a recupera și de a afla lucruri? Când a început totul?
Lia: Trebuie să spun întâi de Arhivă, pentru că încercarea de a recupera cei 50 de ani lipsă s-a materializat în Arhiva de Artă Contemporană. A fost prima instituție informală, o platformă teoretică, mai degrabă, pe care am creat-o. Recuperarea asta, după zece ani, a fost super exagerată și forțată. În ’99 m-am săturat de artă și am început să merg în alt gen de muzee: ale copilului, antropologice, ale științei. Și mi-am amintit de interesul meu interdisciplinar, care a existat întotdeauna. Mi-am dorit să studiez multe lucruri, dar prinsesem perioade în care existau doar literatura română, doar nu știu ce. Așa că am fost fresh pentru un nou început. Am recuperat și arhiva, și alte colecții. De exemplu, am început în ’90 cu o colecție de globuri, pentru că m-au intrigat niște obiecte care odată au fost instrumente educative și au ajuns mingi cu piciorușe. Așa am început să le colecționez, dar nu neapărat pe cele vechi, ci obiecte noi: telefoane, sticle de parfum, de băutură. În fine, nici nu ne imaginăm cât am găsit. Eram deja cu capul în Arhivă și, de fapt, mă gândeam la un muzeu de artă contemporană. Dar m-am dezumflat când am văzut că l-au făcut în Palatul Parlamentului și atunci am zis că modific proiectul Arhivă în Muzeul Cunoașterii.
Așadar, Arhiva a venit prima.
Lia: Da, Arhiva a fost prima și avea intenția asta de muzeu de artă contemporană. Orice instituție începe cu o arhivă, cu cercetare, cu foarte multe materiale din care construiești instituția. Aveam deja colecția de globuri. În ’99 am găsit o umbrelă la Palazzo Grassi, în Veneția, la o expoziție de gravură de secol XVIII despre univers. Și obiectul acela, o umbrelă făcută pentru expoziție, m-a făcut să extind colecția. Tot atunci încercam să aplic la Pro Helvetia pentru un buget foarte mare, ca să mut Arhiva în spațiu public, pentru că era în atelierul nostru. Voiam să angajez oameni, să închiriez un spațiu, să pun rafturi. Tot ce se vede în încăperea asta este Arhiva. O colecție de cărți, cartoline cumpărate din muzee sau luate din expoziții pentru că purtau un text sau o imagine interesantă, obiecte, tricouri selectate pentru mesajul lor. Iar tot ce am citit eu am rezumat în publicațiile Arhivei. Tot ce se vede e un rezumat a tot ce am citit și văzut. Toate fotografiile sunt făcute de mine, în expoziții din Europa și America. De când am aplicat la Pro Helvetia și am făcut o schemă cu ce am, ce-mi trebuie, cine mă poate ajuta și cum văd instituția în viitor, m-am ales cu diagramele. Și am continuat să iau notițe în structura asta. Când am început să pun și imagini, le-am numit mind maps.
Lia și lucrarea Muzeul Cunoașterii, prezentă la ARCUB. FOTO: Norbert Nemeș
Deci Muzeul Cunoașterii este o colecție de materiale didactice rezultate din cercetarea mea interdisciplinară: diagrame, mind maps, obiecte cumpărate din magazinele muzeelor, multe legate de artă, dar și de știință, de gândire critică, de analiză. Și așa am început să achiziționez obiecte, pe principiul „show and tell“. Să arăți un obiect care poartă un mesaj. Uneori spun că sunt și un antropolog al timpului contemporan. Și mai am fotografiile. Eu mă consider un fel de DJ – TIG, text-image generator – pentru că lucrez cu texte și imagini și fac un fel de Reader’s Digest. Mi se potrivește și teoria lui Nicolas Bourriaud din „Postproduction“. Termenul vine din film: ce se întâmplă după ce ai materialul brut – editare, traducere, sunet, lansare, dezbateri. Cam așa m-am imaginat și eu, pentru că vedeam tot mai clar că e nevoie de educație. Noi depindem de majoritate. Și întrebarea e: cum faci educație fără să jignești, fără superioritate, dar eficient? Cum explici că totul e complex, că nu e alb-negru? Asta am urmărit prin muzeul ăsta.
Are șapte departamente această „instituție“. Care sunt ele?
Lia: E foarte basic. Suntem oameni, trăim pe planeta asta care se mișcă și, în rest, construim cultură. Nu doar high culture și low culture, ci și știință, toate artele, politica, cunoașterea de azi. Cele șapte departamente au fost felul meu de a păstra relevantă cercetarea din Arhivă și, în același timp, de a recupera și partea științifică. În Occident călătoresc ca Mary Poppins, cu geamantanul, în care am obiecte, imagini, texte, diagrame. Știu unde merg și pe ce temă. Diagramele le trimit digital și unde se poate le imprim foarte mari. După aceea trebuie distruse. Rareori le primesc înapoi. Dar în arta contemporană trebuie să existe și dimensiune. Ca să fie relevant, trebuie să fie și mare. Pe mine însă mă interesează sensul. Concluziile la care am ajuns după lecturi, experiențe și observații. Și mă folosesc de lucrări ca să spun lucrurile astea. Noi ne construim realitatea dacă știm foarte clar ce vrem și dacă facem ce putem cu ce avem, acolo unde suntem. Poate e ca în „Solaris“, al lui Stanisław Lem: ce dăm ni se întoarce înapoi. Cred că ne-am putea schimba mentalitatea dacă am reuși să ne regândim memoria și felul în care ne-am construit explicațiile despre lume. Dan are succesul de rockstar, umple săli, conferințe, expoziții. Eu, din când în când, am senzația că salvez oameni. Nu pentru că mă cred specială, dar sunt întâlniri foarte importante și simt că trebuie să intervin. Și câteodată vin ei și îmi spun cât de important a fost ceva pentru ei. Eu îi spun eficiență metafizică. Îmi place să ies din banalitate și țin la asta.
DAN PERJOVSCHI: „Desenele mele aparțin democrației“
Pentru dumneavoastră, domnule Perjovschi, arta e foarte legată de democrație, politică și de fenomenele imediate. Practic, lucrați cu prezentul. Și se întâmplă foarte multe în lume, foarte multe evenimente. Cum vă alegeți subiectele?
Dan: Un răspuns simplu ar fi că eu, imediat după Revoluție, m-am asociat presei libere. Presa analiza prezentul pentru prima dată fără cenzură. Și atunci desenul meu s-a mulat pe tipul de analiză din jurul lui. Ziarul sau revista la care lucram avea o componentă politică, una socială și una culturală, iar proiectele mele cam așa vin. Cred că mă interesează orice. Pot lua subiecte din orice se întâmplă, de la fotbal până la ce fel de magneți se vând la colț. M-am obișnuit să răspund la povestea asta. Bineînțeles că expozițiile mele țin cont și de momentul în care expun, deci de evenimentul central care se discută atunci: războaie, chestiuni sociale, stânga, dreapta, libertate și așa mai departe. Dar sunt niște termeni-cheie. Unul dintre ei este democrația. Eu nu opun comunismul capitalismului, ci spun că am trăit într-o țară fără democrație și într-una care are democrație. Iar desenele mele aparțin democrației, pentru că nu pot fi făcute în țări care nu au asta. Ar fi cenzurate. Deci da, libertatea e esențială. Există un nivel global la care lucrez și unul foarte personal. Observ niște lucruri care țin de un moment anume, dar e foarte interesant că am desene făcute în 1993 care sunt încă valabile, despre dialog, despre idei. Tot timpul am avut un plan mai general și unul foarte particular. Iar cel foarte particular, local, dispare uneori; mă uit în carnețel și nu mai înțeleg despre ce era desenul. Dar altele rămân.
Mesajul socio-politic este constant în arta lui Dan Perjovschi. FOTO: Getty Images
Mi-am creat o practică foarte simplă în esență: mă duc undeva și desenez despre ce se întâmplă acolo și atunci. Și am niște best of-uri care ancorează noul proiect. Cam despre asta e arta mea. Dar, în același timp, sunt foarte deschis la experiențe. De aceea vezi aici tăieturi de ziare, lucruri care teoretic nu erau considerate artă. Dar pentru că am avut răbdare zeci de ani, ele pot deveni acum o demonstrație. Când timpul tău e dedicat artei permanent, tot timpul ești atent și se pot produce evenimente. Sau uite, cum e cazul expoziției ăsteia: te uiți la o lucrare de acum 35 de ani și devine interesantă. Poate atunci nici nu ți-a plăcut. Dar contextul se schimbă și lucrarea capătă altă valoare.
Cumva, arta mea e aproape identică în ultimii 10-15 ani, aceeași practică, doar că pe ziduri diferite. Zidurile sunt diferite, momentul e diferit, subiectele sunt altele. Eu stau în fluxul ăsta și am avut o ambiție de care sunt foarte mândru: că am putut să stau și în evenimente foarte mari, cu atenție enormă, și în cele foarte mici. Ce era la documenta era și pe gard, la Sibiu. Pot împăca globalul cu localul și mă simt foarte bine în zona asta. În mediul mic e apreciat faptul că aduc globalul, iar în mediul mare faptul că vin din local. Se completează una pe alta. Și eu folosesc engleza, dar o engleză „McDonald’s“, pe care o înțelege toată lumea. Tot timpul am avut grijă să am titluri care acordă respect culturii sau locului unde sunt. E o modă în România să se prezinte totul cu titluri în engleză. Lia nu are o problemă cu asta, dar eu am.
„În anii ’90 vorbeam despre libertate. Acum vorbim despre bani“
Ce s-a întâmplat cu atelierul din București? Știu că la un moment dat v-a fost luat.
Lia: Teoretic, din prima zi, ne-a aparținut de la un an la altul. Era prin UAP, temporar, și nu puteam să investim în el nimic. Adică doar ca să pierdem banii. Spațiul era degradat. La un moment dat, când au început să vorbească despre cutremur, au spus că e o clădire nesigură, dar de patrimoniu.
Dan: Era o clădire în curtea Academiei de Artă, în care erau 20 de artiști sau mai mulți, deci nu eram numai noi. Era degradată, că UAP-ul nu avea bani să o repare și nici artiștii. La un moment dat, clădirea a fost recuperată de Universitatea de Arte, pentru că inițial aparținuse Ministerului Educației. Plăteam chirie la Universitatea de Arte și am fost anunțați că trebuie să plecăm.
Lia: Asta prin 2004. Prima oară ne-au tăiat lumina. În 2008 au venit cei care făceau Documenta 12 și eu mi-am fixat întâlnirea pe zi, pentru că nu aveam lumină. Au ajuns destul de târziu, așa că au trebuit să se uite cu lanterna la arhiva mea și la lumânare.
Dan: Atelierul nostru a funcționat ca o platformă educativă. O grămadă dintre curatorii sau artiștii importanți din țara asta au trecut pe acolo. A fost un loc de dezbatere într-o perioadă în care nu existau locuri de dezbatere și nici lecture-uri despre artă. Noi le-am făcut. Oamenii ăștia au zis „afară cu toată lumea“ pe un ton foarte urât, sub pretextul că ne protejează, că nu e sigură clădirea la cutremur. Ceea ce, cinstit, înțeleg. Dar felul în care am fost tratați – nu ni s-a dat nicio șansă. Am aflat din presă că suntem dați afară. Universitatea, fabrica de făcut artiști, n-a dat nicio șansă artiștilor de acolo. Geta Brătescu a avut atelierul înaintea noastră vreo 10 ani, noi l-am avut 20. Deci 30 de ani de istorie acolo. Eu cred că e un punct important în istoria artelor vizuale românești.
Lia: Aveam niște rafturi pe hol, pentru că nu aveam destul spațiu, și acolo erau publicațiile. Mi-au aruncat toate publicațiile. Ai pretenția că ești o școală de Artă și că înțelegi ce intervenții ai de făcut în societate. Dar statementul lor a fost: „nu ne pasă“.
FOTO: Arhiva personală Dan Perjovschi
Dan: În planul de arhitectură, în locul unde era arhiva asta, care aducea informații pe care profesorii de la Arte nu le știau, acum este „drink stop“. La un moment dat i-am propus doamnei rector să păstrăm atelierul ca loc de seminar, dar nu a înțeles nimic. Noi, spre deosebire de foarte mulți profesori, nu am predat. Dar am avut timp să facem expoziții, să vorbim și să acumulăm o experiență extraordinară, pe care o dădeam gratis studenților și artiștilor tineri. Ani de zile am făcut asta gratis. Poate venea doar un artist și stăteam cu el de vorbă patru ore.
Lia: Ani de zile am fost un fel de sală de așteptare pentru artiștii care veneau din provincie și care, după ce se termina expoziția, stăteau la atelier. Tocmai pentru că voiam să spunem că povestea trebuie descentralizată. Nu Bucureștiul trebuie să-ți facă programul.
Dan: Venea artistul român ca o păpușă stricată și trebuia să-i înșurubez capul la loc, să-i pun mâinile la loc, că îl distrusese societatea. Le arătam că pot aplica la rezidențe, că pot face expoziții pe balcon dacă nu au unde. Încercam să le dau un pic de energie, să mai poată înfrunta viața. Prin urmare, ne-au obligat să mergem la Sibiu, să ne facem o casă și să ne gândim la un muzeu sau la o fundație viitoare. Altfel nu ne gândeam. Într-un fel, mojicia asta ne-a ajutat să ne trezim la timp și să ne vedem și de noi. Pe noi ne-au mutat trei generații de artiști. Critici de artă, artiști mai tineri – ei ne-au cărat cutiile. A fost un fel de performance.
„În București nu prea poți îmbătrâni“
Ați plecat la Sibiu și ați rămas acolo.
Dan: Am construit o casă cu rafturi pe pereți, de sus până jos.
Lia: Pe un teren de 200 de metri pătrați am făcut un parter și un etaj de 70 pe 70, cât am putut cu banii pe care îi aveam. Totul e plin de rafturi, pentru că e depozit, e arhivă, e toată munca acolo. Asta a fost în 2010.
Dan Perjovschi, artist: „Acum 15 ani eram mai iacobin, voiam ca arta mea să țină numai de revoluție și libertatea de expresie“
Dan: Nu mai putem face la Sibiu ce făceam în București, să pierdem o zi întreagă cu un artist. Dar mai facem cu grupuri. Lecția acum e cum să-ți concentrezi energia și resursele ca să poți face niște lucruri.
Pentru voi, ce simbolizează astăzi Sibiul?
Dan: E orașul unde putem merge cu bicicleta, unde putem merge pe jos până în centru.
Lia: Acum îmi place mai mult, pentru că în perioada comunistă am vrut să plec de acolo. Era prea mic, mă sufocam, era foarte conservator. Nu și-a revenit nici acum complet, dar în orice caz e mai deschis, are aeroport, vin mulți turiști și vezi cum se schimbă lucrurile. De câțiva ani avem și o administrație mai profesionistă. E un loc în care nu-mi mai e frică să îmbătrânesc. Mi-era frică să mă maturizez.
Dan: Am realizat că în București nu prea poți îmbătrâni, așa că am zis că îmbătrânim într-un oraș mai mic.
Lia: Dar cu gândul suntem tot afară. Ne bucurăm în continuare când avem expoziții, pentru că altfel probabil ai simți că te strânge puțin. Nu ești acceptat complet. Și mi-e milă nu de noi, că noi ne descurcăm, ci de cei care se formează afară, fac un efort enorm și se întorc aici crezând că au ceva de făcut. Și sunt ținuți la distanță de niște nenorociți. Când văd expoziții pe șevalet, ca în secolul XVIII, nu-mi vine să cred.
Dan: Noi suntem într-o poziție paradoxală. Avem cariera asta și nu putem fi ignorați, dar nici acceptați complet. Numele nostru le convine, dar felul în care gândim și lucrăm nu. Și atunci e dificil. Colaborăm cu entități mai mici, cu Biblioteca Astra, cu teatrul, cu festivaluri. Sigur că ne-am integrat într-un fel, dar continuăm să producem troubles, pentru că nu suntem niște personaje ușoare.
„Acolo se spune «da», iar aici se spune «nu se poate»“
Cu toate expozițiile din afară și cu toată experiența acumulată, simțiți că munca voastră e mai apreciată în străinătate decât în România?
Lia: Clar a fost mai apreciată în străinătate, dar suntem recuperați și aici. Cei care gândesc nu au cum să evite contribuția.
Dan: Foarte multe asociații din toată țara, din Slănic Moldova până la Eforie Sud sau Pata Rât, ne-au implicat în poveștile lor, o dată pentru expertiza pe care o avem și apoi pentru notorietatea pe care o avem. Suntem totuși aici, în București, în buricul târgului, avem toată această clădire, deci există clar o recunoaștere și aici. Dar nu a fost niciodată la nivelul celei de afară, pentru că acolo se spune „da“, iar aici se spune „nu se poate“. E paradoxal. Avem recunoaștere, dar dacă se ia o decizie despre scena de artă din București, să zicem, nu suntem noi căutați oficial. Ceea ce e interesant, după 40 de ani de creație și CV-urile pe care le avem. Cumva, nu suntem înțeleși la nivel de experți și nu știu de ce X, care are o școală de vară pe management cultural, devine expertul Primăriei. E un fel de love-hate. Nici nu poți să țipi că nu te bagă nimeni în seamă, pentru că nu e adevărat. Uneori ne bagă prea mult în seamă și nu mai facem față. Mi se întâmplă foarte des să mă întrebe oamenii dacă nu mai facem un tur ghidat, dar noi chiar vrem asta. A devenit una dintre cele mai importante lucrări ale retrospectivei – aceste tururi ghidate. Nu le-am plănuit de la început și au devenit the core. Și noi învățăm din experiența asta cu oamenii. Simți că ai făcut ceva bine, că ceva e în regulă, când vine atâta lume.
„Lia are Arhive, iar eu am acumulări“
Dar tot procesul de a vă uita înapoi la 40 de ani de lucru, prin intermediul expoziției, cum a fost? Ați descoperit lucruri uitate? Ați atribuit sensuri noi unor lucrări?
Lia: N-am avut surprize, pentru că din când în când m-am îngrijit de publicații despre mine. Primul ziar împreună l-am făcut în ’92, când am avut prima expoziție comună. În ’95 am făcut primul meu catalog, în care am încercat să recuperez ce am făcut până atunci. Sigur, nu au fost toate lucrările, dar nici nu ai loc de toate. Deci n-am avut surprize. În schimb, am știut să-mi construiesc demonstrația, pentru că din când în când am trecut prin materialul ăsta pentru cataloage. Ultimul l-am făcut în 2012 și am pregătit dosare, extra-memorii, pline de materiale. Acum a fost pe repede înainte: să scoți din rafturi, din cutii. O retrospectivă ar trebui, ideal, să o lucrezi doi ani. Noi am avut trei luni. Discutam despre ea încă din vara anului trecut, numai că au fost alte proiecte și o lipsă continuă de timp.
Arta lui Dan Perjovschi a ajuns și pe tricouri. FOTO: Norbert Nemeș
Dan: E iarăși un paradox, pentru că e un spațiu mare, dar eu nu mi-am permis să aduc lucrări originale. Condițiile nu sunt potrivite și nu am avut banii să aduc lucrările mele din muzee din toată lumea. Or, dacă aduci acest tip de lucrări, costă bani: transport, asigurări, vine omul muzeului respectiv să le instaleze. Noi nu am fost tratați la nivelul expertizei și reputației noastre în această țară. A trebuit să readaptăm lucrările noastre la tipul acesta de expunere și la faptul că nu există o echipă care să facă cercetarea pentru noi, cum se întâmplă în muzee. Nu am expus tot ce aș fi vrut să expun și atunci a trebuit să fac colajul ăsta, unde să strecor mici video-uri și imagini de la ziduri desenate. Nici nu aveam cum să aduc zidurile desenate din toată lumea aici, dar puteam să fac panouri de șase metri, ca să li se taie răsuflarea oamenilor care vor să vadă expoziții imersive. Am făcut un colaj în care apare punctual toată povestea asta. Nu am putut să aduc instalații de la Muzeul Ludwig din Aachen, care sunt pe hârtie, dar la umiditatea asta nu se pot arăta. Deci noi am fost constrânși de spațiu și de condiții să expunem anumite lucruri. Dar toată viața am fost constrânși și știm să lucrăm cu asta. Oamenii de aici nu s-au opus, ne-au lăsat să ne jucăm prin spațiu și atunci am făcut povestea asta. Lumea e dezorientată, pentru că nu arată a expoziție și nu arată a artă la care sunt ei obișnuiți. Și asta creează un teren interesant de discuție.
Pentru că e o expoziție comună, cum vă influențați reciproc arta?
Dan: Eu răspund la telefon pentru Lia, că ea nu are telefon.
Lia: Eu râd la desenele sau la textele lui.
Dan: Lia e foarte organizată, ia materialul și îl lucrează. De asta Lia are Arhive, iar eu am acumulări. Sunt lucruri diferite, deși par la fel.
Lia: Nu suntem în competiție. Nu am fost niciodată. Dar prin anii ’80 am văzut „Apocalypse Now“ și acolo e Charlie, un personaj super puternic. L-am folosit ca simbol al unui adversar imaginar, care are toate condițiile bune, nu și-a pierdut timpul, are bani, e sprijinit. Deci cu el ne luptăm noi.
Dan: Lumea va găsi și punctele comune, și punctele diferite. Avem alb-negru destul de mult…
Lia: Am crescut în perioada unui televizor alb-negru și a tranziției, când xeroxul era secondhand și culorile erau oribile, deci eu prefer alb-negru și acum decât să văd oribilități de culori.
Dan: Ziarele sunt elemente comune, să spunem… Și resursa minimală. Noi am învățat la un moment dat să facem din foarte puțin, să ocupăm un spațiu foarte mare. Cum zicea Lia, dimensiunea contează în arta contemporană. Dacă Lia merge ca Mary Poppins, eu merg cu niște markere după mine, desenez. Expoziția mea standard e, de exemplu, să iau un spațiu alb și să-l desenez.
Dar „draft“ din titlu, de unde vine?
Dan: E prima încercare, prima schiță. Când faci draftul unui text, îți notezi ideile principale și pe urmă dezvolți de acolo.
Lia: Să nu spunem că punem punct.
Dan: Ideile principale sunt aici, dar ele se pot dezvolta. Am încercat să dăm un titlu mai puțin senzațional, dar un pic mai profund.
Dacă vă uitați la momentul în care ați început și la cel în care suntem acum, ce vi se pare că s-a schimbat cel mai mult în arta voastră și în artă, la nivel general?
Lia: La mine, curajul. Și înțelegerea artei mai larg. De exemplu, la Documenta 12 a fost invitat un bucătar sofisticat, care lucra cu chestii chimice și spume. Pentru foarte multă lume a fost straniu: ce caută omul ăsta aici? E doar show, spectacol. Dar mie mi s-a părut interesant, pentru că orice performance, într-un anumit fel, venit din ceva autentic, cred că își găsește locul în artă. Și de asta cred că ar trebui să privim mai larg.
Expoziția de la ARCUB poate fi vizitată până pe 30 august. FOTO: Norbert Nemeș
În artă, la nivel general, am văzut fluctuații. În anii ’90 m-am luptat să recuperez 50 de ani și aveam impresia că mergem în același timp cu Occidentul. A fost o întârziere și din cauza tehnologiei. Iar internetul ne-a reconectat cu lumea. De fapt, toată planeta a fost conectată, după 2000, oarecum la fel. Acum eu asta simt: conectarea asta ca un spațiu al meu. Mă interesează ce se întâmplă aproape oriunde pe planeta asta, care a devenit spațiul meu. Au existat și niște ani de mare calitate în Occident, între 1995 și 2010. După 2010 a venit modelul american, cu expoziția-business, care a nenorocit foarte multe instituții și arta. Tehnologia vine cu noutăți, iar acum e o mare schimbare. Hibridizează foarte mult în artă.
Dan: Cred că hibridizarea e globală și, din păcate, comerțul și banii au devenit foarte importante. Eu folosesc câteodată o formulă, chiar o scriu pe perete: dacă mă întâlneam cu artiștii, cu colegii mei din Polonia sau Bulgaria în anii ’90, vorbeam despre libertate. Acum, dacă ne întâlnim, vorbim despre bani. Și asta e și pentru că îmbătrânești, dar există clar un shift pe partea comercială, pe sume, pe colecții, pe târguri de artă. Și bienalele încep să arate tot mai mult ca târgurile de artă. Dar, în același timp, lumea e mult mai diversă. Noi am tras o viață întreagă să recuperăm o cultură occidentală pe care n-am avut-o și, când am recuperat-o, am aflat că este colonialistă. S-a deschis încă o parte de lume pe care nu o știam. Noi nu aveam studii culturale și nu am avut un plasament ideologic, politic. Între timp, l-am câștigat. Asta s-a schimbat în lume.
Există o mișcare împotriva comerțului și sunt puncte critice bune, dar acum nu se mai întâmplă la fel de puternic. În arta mea, eu am devenit un pic mai politic, dar conștient. Înainte eram mai poetic cu desenele, dar acum știu, în linii mari, ce fac și de ce fac. Am o voce. Înainte nu o aveam, încercam să intru în corul general. Acum am vocea mea și pot spune niște lucruri pe care colegii mei din alte țări nu au curajul să le spună. Pentru că trăiesc în locul ăla și le e frică să nu se închidă robinetul. A fost un moment în care totul era foarte etic și lumea avea curaj. Acum e mai puțin, pentru că tuturor le e frică că se termină banii. Eu mă simt mai confortabil, pentru că știu să fac artă fără bani și asta, azi, e un avantaj.
Lia: Sau ești greu de oprit. (râd amândoi)
