Ceaușescu a construit „socialismul” în România cu banii „imperialiștilor”, arată documentele, dar și cercetările făcute de specialiști. Concret, faimoasa industrializare din „Epoca de Aur” a fost realizată mai ales cu ajutorul creditelor luate de la organisme bancare internaționale.
Vizită de lucru la fabrica din Arad FOTO „Fototeca online a comunismului românesc”
Propaganda comunistă din perioada dictaturii ceaușiste opunea socialismului românesc, promovat ca singura cale echitabilă de dezvoltare reală în societate, imperialismul decadent al Occidentului, marcat de „exploatarea omului de către om”. În plus, era promovată ideea că socialismul românesc a dus la o dezvoltare fără precedent, prin forțe proprii, independente de orice intervenție străină în treburile interne ale statului. Propaganda de tipul acesta a funcționat atât de bine, încât și astăzi sunt mulți români care sunt convinși că socialismul românesc a fost plin de realizări, reușind să obțină performanțe economice deosebite doar prin forțele proprii, datorită geniului administrativ și unui așa zis patriotism al lui Nicolae Ceaușescu.
Realitatea istorică, așa cum reiese din documente și studii, este că de fapt comunismul românesc, mai ales în epoca Ceaușescu, a fost marcat de o puternică iprocrizie din acest punct de vedere. Deși Ceaușescu promova realizările poporului român, prin forțele proprii, prin geniul creator al oamenilor muncii și alte sloganuri asemănătoare, în realitate, „marile realizări” ale socialismului românesc se bazau pe banii și tehnologiile „imperialiștilor”. Cu alte cuvinte, Ceaușescu importa tehnologii din Occident și se împrumuta masiv de la instituții bancare internaționale, din Vest, pentru a-și pune în aplicare planul de industrializare a României comuniste. Nu mai vorbim de faptul că Ceaușescu nu se sfia să exporte și să beneficieze de privilegii comerciale, de la țările pe care le înfiera ideologic, în fața românilor, prin aparatul de propagandă.
A uitat de „lupta de clasă” și a pus mâna pe banii din Occident
Odată cu venirea la putere, în 1965, visul cel mai mare a lui Ceaușescu era industrializarea României. Partea proastă era că avea nevoie de fonduri importante pentru construcțiile megalomanice la care visa. Astfel, dictatorul nu s-a sfiit să poarte tratative în secret cu reprezentanții a două organizați financiare importante din Vest: FMI și Banca Mondială.
Tratativele cu aceste două instituții financiar-bancare au început la numai doi ani de la preluarea puterii. În timp ce URSS dar și alte state comuniste au menținut linia ideologică și au renunțat sau au refuzat aderarea la FMI și Banca Mondială, tovarășul Ceaușescu nu s-a mai împiedicat de rațiuni ideologice. Mai precis, pe la sfârșitul anilor 70, amabsadorul României în Statele Unite, Corneliu Bogdan, a fost trimis să anunțe că Ceaușescu vrea să adere la FMI și Banca Mondială. Pierre-Paul Schweitzer şi Robert McNamara, reprezentanții celor două instituții au acceptat. „Fondul Monetar Internaţional acorda împrumuturi pe termen scurt (0-5 ani), cu o dobândă avantajoasă de 0, 5% pe an. FMI-ul nu finanţa investiţii, furnizând credite doar pentru reglarea balanţei de plăţi (aşa-zisele împrumuturi de trezorerie). Planuri de dezvoltare (construcţia de hidrocentrale, regularizarea cursurilor unor ape, sisteme de irigaţii, construirea unor căi de comunicaţii) erau susţinute de Banca Mondială. Ţările membre primeau sume cuprinse între 15 şi 200 milioane de dolari, cu o dobândă de 7, 25% pe an, rambursabile după cinci ani. Cele două instituţii funcţionau dependent una de alta deoarece. Puteau adera la Banca Mondială numai statele membre ale FMI”, preciza Ilarion Țiu într-un articol pentru „Historia”.
În 1972 România a primit unda verde pentru aderarea la FMI și Banca Mondială. Ulterior, pentru a pătrunde, prin intermediul României, în zona statelor socialiste, cei de la FMI și Banca Mondială i-a făcut concesii lui Ceaușescu. Mai precis, creditele erau doar pentru lucrări de infrastructură. Însă, au fost modificate condițiile și Ceaușescu a primit bani pentru industrializare, așa cum ceruse. România a luat peste 6 miliarde de dolari credite de la FMI și Banca Mondială, pentru a „construi socialismul”. „Bazându-se pe creditele FMI-ului şi Băncii Mondiale, Ceauşescu a iniţiat un program amplu de dezvoltare industrială. Acesta a fost aprobat de Congresul al XI-lea al PCR (noiembrie 1974), cu titlul Programului de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism”, preciza Ilarion Țiu în „Cum a ascuns Ceaușescu de FMI situația reală a economiei românești”.
O industrie falimentară dependentă de importurile din străinătate
Pe scurt, o bună parte a industriei românești a fost creată cu banii împrumutați de la „imperialiști”. Evident, propaganda comunistă avea grijă să le bage în cap românilor că totul se face datorită geniului creator al lui Ceaușescu și pe forțele proprii ale națiunii române socialiste. În orice caz industria și economia din perioada comunistă sunt percepute și astăzi, de o parte a societății românești drept un etalon al performanței și avatarul unei „epoci de glorie” a României. Este perpetuată o mitologie a unei Românii comuniste prospere, suverane, „care nu depindea de nimeni”, exporta și asigura prosperitate. În realitate, industria românească era falimentară.
Pentru că nu era construită pe principii economice sustenabile. Era o economice planificată, care nu ținea cont de evoluția și legile piețelor Occidentale. Era făcută după ureche, în funcție de impulsurile megalomanice ale lui Ceaușescu. Sumele uriașe împrumutate de la FMI și Banca Mondială s-au dus pe mastodonți falimentari. Producția era realizată pe baza unor normative, la valori imposibile, impuse de dictator. În plus, multe facilități industriale românești se aflau într-o strânsă interdependență. Combinatului Siderurgic din Galați, de exemplu, în anii 1980 se afla în relație economică cu alte 1480 de întreprinderi. „Orice dezechilibru antrena o cădere în lanț”, precizează Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”.
Industria românească era dependentă de importuri. Uriașele combinate și fabrici înghițeau mai multă materie primă decât puteau să ofere exploatațiile din țară. Pe de o parte comuniștii importau tot de la „imperialiști”, iar de cealaltă parte din Uniunea Sovietică. Importurile foarte mari și costisitoare, în raport cu producția, făceau ca economica comunistă să fie total nerentabilă.
„În chiar anii puterii lui Ceaușescu situația resurselor economice a evoluat drastic. Dacă în 1971-1975, România se afla pe locul doi în CAER la exportul de energie electrică, după 1975 nu mai figurează printre exportatori, ci, curând, printre importatori și la această resursă importantă. Dacă era dintru-nceputul industrializării dependentă de de minereul de fier și de cărbunele cocsificabil sovietic, mai nou era și de țiței, al cărui preț explodase din 1973. În raportul dintre producția internă și importul de petrol, prelucrarea lui devine nerentabilă. Tovarășul continuă însă pe aceeași linie, legându-se mai strâns și cu mai multe sfori de dependența acestor materii prime străine” , preciza specialistul Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”.
Cel mai bun exemplu îl reprezentau materiile prime din industria constructoare de automobile. „În loc de câștig, la anumite sortimente se înregistrau pierderi. Spre exemplu, românii fabricau și exportau tablă la 150 de dolari/tonă. Dar industria construcțiilor de mașini reclama o tablă de import plătită cu 2000 de dolari/tonă”, adaugă Lavinia Betea în aceeași lucrare.
Inclusiv în domeniul agricol, lucrurile se făceau în același mod, cu zone ale țării împărțite pe producții agricole țintite, exclusive, uneori fără să se țină cont de relief și tipul de climă. Cu aceleași pretenții aberante la producție. Evident, urmau ineficiența și pierderile. Ceaușescu se împrumuta tot mai mult de la „imperialiști” precum FMI sau Banca Mondială pentru a ține în viață mastodonții industriali, mândria socialismului românesc. „
Aproximativ 19% din totalul creditelor externe s-au folosit pentru recuperarea pierderilor intreprinderilor. Economia suporta blocaje în lanț. Cu pierderi anuale de circa o sută de miliarde de lei”, se arată în ”Ceaușescu și epoca sa.
Nu mai vorbim de faptul că a cumpărat licențe Occidentale pentru a obține autoturisme produse în România. Dacia era după o licență Renault, Oltcit după Citroen iar Aro după Fiat Campanola. Adică mașini pentru socialiști după proiecte și idei „imperialiste”. În anii 70, în timpul unei vizite în SUA, Ceaușescu i-a făcut o confidență celebrului Rockefeller mărturisind că românii au sustras planurile unei instalații petrochimice, pe baza cărora a fost construită una și în România.
Totul până la drepturile și libertățile românilor
Ceaușescu nu a ținut cont de impedimentele ideologice în a face afaceri de tot felul cu Occidentul. Ba chiar s-a bucurat și de clauza națiunii celei mai favorizate, acordate de americani. I-a curtat intens pe oficialii americani pentru a o primi. A și exportat în America, dar și în alte țări Occidentale, pentru a face rost de valută. Mai mult chiar, Ceaușescu a vrut să o facă și pe „bancherul” într-o colaborare cu țările arabe. Practic, împreună cu statele arabe se gândea să fondeze o bancă, prin care să ofere credite cu dobânzi mici, statelor bananiere, numit elegant „în curs de dezvoltare”.
Nu mai vorbim de tot soiul de societăți cu capital mixt prin Africa. Când venea vorba de bani și câștiguri, Ceaușescu nu se împiedica în ideologie. Când se ajungea însă la momentul în care ar fi trebuit să ofere drepturi și libertăți cetățenești românilor devenea intransigent.
Nu-i mai păsa de nimic. Un fel de „după mine potopul”. Atât FMI cât și oficialii americani au început să condiționeze împrumuturile, respectiv reînoirea acordării clauzei națiunii celei mai favorizate cu acordarea de drepturi, libertăți, proprietate privată cetățenilor români. Când a auzit de așa ceva, Ceaușescu a întors foaia. Deodată a sesizat imixtiunea în afacerile interne și „încălcarea suveranității”. Ulterior și-a înfometat populația pentru a plăti anticipat datoriile uriașe pe care tot el le făcuse la FMI și Banca Mondială. Ba chiar a renunțat și la clauza națiunii celei mai favorizate.
