Marile strategii de politică externă americană au reflectat, în decursul istoriei SUA, nu numai viziunea distinctă a establishmentului politic american, dar și spiritul, de moment, al societății americane. Pentru a întrevedea ce fel de strategie globală ar putea adopta succesorul lui Donald Trump la Casa Albă, merită o analiză comparativă atât a celor cinci mari strategii de politică externă ale SUA, cât și una referitoare la noile preferințe în rândul electoratului american. Vor renunța oare SUA la sistemul clasic de alianțe sau vor alege un alt tip de implicare în afacerile externe?
Ce putem observa este că temele specifice doctrinei trumpiste nu reflectă întocmai preferințele cetățenilor americane, dar, în același timp, aceste preferințe nici nu mai sunt aceleași ca acum câteva decenii. Orice viitor președinte american, fie el democrat sau republican, va ține cont de aceste noi tendințe în rândul electoratului american.
Un studiu al fostului diplomat american, Robert D. Blackwill, creionează deja a șasea marea strategie – resolute global leadership- care ar revigora America, care ar prelua mici elemente din perioada Donald Trump, dar care ar reveni în forță la principiile dominației americane.
Blackwill prevede pe viitor mai degrabă o lume bipolară, nu multipolară, dar una între SUA și China. Însă, având în vedere că ascensiunea Chinei este acum un fapt incontestabil, o conducere globală americană hotărâtă ar presupune necesitatea de a echilibra puterea Chinei, mai degrabă decât de a încerca să răstoarne regimul acesteia. Aceeași idee apare și în Noua Strategie de Securitate a lui Donald Trump.
„Cea mai mare amenințare pe termen lung la adresa securității Statelor Unite și a partenerilor săi este, desigur, China. Ca urmare, Statele Unite ar trebui să redistribuie forțele militare în Asia din Europa și Orientul Mijlociu – fără a renunța la oricare dintre ele – pentru a înăbuși ambițiile hegemonice ale Chinei în Indo-Pacific și în afara acestuia. Această abordare ar presupune o diviziune a muncii reproiectată: Aliații europeni și din Orientul Mijlociu preiau apărarea regională, Statele Unite oferind un sprijin robust, în timp ce în Asia, Statele Unite și aliații săi de acolo, susținute de capacități noi și extinse, s-ar concentra asupra acestei regiuni”.
El vede viitoarea mare strategie americană ca având rădăcini tot în școală realistă de gândire, dar o formă de realism internaționalism, de angajare în lume.
În fapt, toate marile strategii americane conțin elemente de continuitate, dar și schimbări sau ajustări doctrinare.
În același timp, pe fondul apropierii aniversării a 250 de ani de la Declarația de Independență, Chicago Council on Global Affairs a publicat o amplă analiză a opiniei publice americane privind preferințele de politică externă ale americanilor, bazată pe date colectate pe parcursul ultimilor 50 de ani.
America first a polarizat cele două blocuri electorale
În timpul războiului din Vietnam, în anul 1974, Chicago Council on Global Affairs a realizat primul astfel de sondaj de opinie publică, iar de atunci a continuat tradiția de a chestiona viziunile cetățenilor americani, în toate momentele critice de politică externă ale SUA.
O primă concluzie a acestui studiu arată faptul că, în perioada Războiului Rece, până în primele decenii ale secolului XXI, electoratul ambelor partide americane împărtășea viziuni comune privind rolul și responsabilitățile SUA în lume.
Odată cu ascensiunea lui Donald Trump la președinția americană și promovarea doctrinei America first, polarizarea dintre cele două blocuri electorale a făcut însă ca acest consens bipartizan să se diminueze substanțial.
Studiul confirmă faptul că publicul american și-a exprimat în mod larg și constant sprijinul pentru sistemul de alianțe ale SUA, pentru bazele militare din străinătate și sistemul comercial de liber schimb. Americanii apreciază, în continuare, aliații SUA și recunosc că alianțele sunt un instrument eficient pentru realizarea ambițiilor politicii externe a SUA.
În schimb, din cauza fenomenului de polarizare politică, americanii sunt din ce în ce mai divizați, în linii partizane, cu privire la modul optim de exercitare a puterii americane și în privința scopurilor acesteia.
„În timp ce americanii din întreg spectrul politic aveau odată opinii similare cu privire la imigrație, globalizare, relațiile cu China și sprijinul pentru Israel și Ucraina, acest lucru nu mai este valabil. Acum, republicanii și democrații – precum și independenții, ale căror opinii se aseamănă mai mult cu cele ale democraților decât cu cele ale republicanilor în cel mai recent sondaj – au viziuni diferite asupra lumii și a rolului Americii în ea”, arată studiul.
Ce înseamnă mare strategie americană de politică externă
Înainte de a înțelege care sunt temele tradiționale, de politică externă, pentru care americanii de rând manifestă în continuare consens, și care sunt acele teme care îi divizează, e util a explica ce înseamnă o mare strategie americană.
În spațiul public, o sursă constantă de confuzie apare în definirea celor două concepte distincte în studiile de securitate: strategie și mare strategie/strategie globală.
Strategia este o teorie a victoriei, folosită mai mult în lumea militară, care se referă la utilizarea forței pentru a atinge obiective politice într-un război. Întrebările strategice se concentrează, în general, pe dileme precum locul în care un stat să trimită forțe militare, câtă violență să folosească și când anume să se oprească.
În schimb, marea strategie este o teorie a securității. Strategia răspunde la întrebări despre cum să lupți și să câștigi un război; marea strategie răspunde la întrebări despre cum să menții securitatea.
După cum concluzionează succint profesorul în relații internaționale, Joshua Rovner, dacă strategia înseamnă câștigarea războiului, atunci marea strategie înseamnă câștigarea sau menținerea păcii.
Scurtă istorie a marilor strategii americane, rezumată de fostul ambasador Robert D. Blackwill
Încă de la înființarea republicii, această mare putere a lumii a fost preocupată să dezvolte strategii globale care să definească rolul și responsabilitățile de securitate ale SUA în străinătate.
Studiul lui Robert D. Blackwill, care este și autorul unei lucrări esențiale privind pivotarea americană către Asia-Pacific, a detaliat toate cele cinci mari strategii de politică externă care au definit perioade disctincte în decursul istoriei americane.
În viziunea lui Blackwill, cele cinci școli de gândire globală ar fi: supremația americană, internaționalismul liberal, politica de reținere, naționalismul american și trumpismul.
Pe scurt, din perspectivă cronologică, după obținerea independenței din anul 1776, tânăra republică, ca să își poată consolida suvernitatea în fața puterilor europene coloniale, a susținut o politică mai amplă de neutralitate.
La începutul secolului al XIX-lea, noua națiune se orientase către o mare strategie de naționalism american care avea să dureze un secol.
„Aceasta urmărea să cucerească și să fortifice teritoriul continental, să consolideze securitatea regională sub stindardul Doctrinei Monroe din 1823, să se țină departe de Europa și să extindă comerțul și investițiile internaționale – în special în China, Japonia, Coreea, Filipine și America Latină – prin echilibre de putere favorabile avantajului comercial al Statelor Unite”, explică Robert D. Blackwill.
A doua mare strategie americană, denumită internaționalismul liberal, a fost pusă în practică odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, și detaliată, prin cele paisprezece puncte, ale președintelui Woodrow Wilson.
„Wilson și-a propus să construiască un sistem internațional stabil, bazat pe norme, prin cooperarea multilaterală consacrată în Liga Națiunilor și prin promovarea valorilor americane pentru a face lumea „sigură pentru democrație”. Dar aceste obiective radicale din punct de vedere istoric au stârnit un val de controverse politice interne, iar Wilson nu a reușit să convingă nici Senatul, nici țara”, scrie fostul diplomat.
Perioada interbelică a fost marcată, în contrareacție, de naționalism și izolaționism, printr-o strategie de politică externă ce s-a concentrat asupra Emisferei Vestice și menținerea tarifelor ridicate.
După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial, internaționalismul liberal a devenit marea strategie durabilă a Statelor Unite. Aceasta se baza pe convingerea că numai leadershipul global american putea împiedica o superputere ostilă, Uniunea Sovietică, să invadeze Eurasia și să destabilizeze ordinea mondială.
Principiile internaționalismului liberal au dus la la crearea ONU, la conceperea planului Marshall pentru refacerea Europei, a alianței militare NATO în Europa, altor sistem de alianțe în Asia-pacific și implementarea politicii de izolare a influenței URSS în lume, reamintește Blackwill.
Această școală de strategie americană a fost și este în continuare cea mai romantizată de-a lungul timpului, deși realitatea arată că, ultimii 75 de ani au fost marcați de multe conflicte regionale pe întregul glob, momente în care multilateralismul și-a atins, la fel ca în prezent, și limitele.
Războiul Rece a fost caracterizat prin elementele a două mari strategii americane
Odată cu intervenția militară americană în războiul din Vietnam și eșecul acestui război, a luat naștere școala moderației/reținerii, care „pleda pentru o reducere drastică a prezenței militare pe glob, subliniind necesitatea eliminării angajamentelor în străinătate și accentuând faptul că intervenția militară a SUA compromitea aproape întotdeauna securitatea SUA”.
Cu toate acestea, marea strategie a reținerii nu a reușit să câștige teren în timpul Războiului Rece, iar SUA au revenit, în scurt timp, la principiile angajamentului profund în lume.
„Președintele Richard Nixon și Kissinger au menținut majoritatea principiilor internaționaliste liberale ale președinților Harry S. Truman, Dwight D. Eisenhower, John F. Kennedy și Johnson, dar au acordat prioritate diplomației marilor puteri prin deschiderea către China și destinderea relațiilor cu URSS. Președinții Gerald Ford și Jimmy Carter au susținut inițiativele lui Nixon, deși Carter a accentuat și valorile americane fundamentale în marea strategie a SUA, cum ar fi protecția drepturilor omului”, explică succint Blackwill.
Odată cu venirea la putere a lui Ronald Reagan, marea strategie americană s-a orientat către o formă mai războinică de internaționalism liberal, prin creșteri semnificative ale cheltuielilor de apărare pentru a combate Uniunea Sovietică. Acest tip de strategie agresivă față de URSS l-a transformat într-un idol pentru cetățenii statelor europene aflate sub dominația sovietică.
După prăbușirea URSS, în timpul președinției lui George H.W. Bush, strategia grandioasă a hegemoniei a devenit posibilă pentru prima dată în istoria SUA.
Perioada supremației/hegemoniei americane, ca mare strategie de politică externă, a durat în timpul mandatelor lui Bill Clinton și George W. Bush.
Apoi, odată cu ascensiunea economică puternică a Chinei în anii 2000, Blackwill susține că Barack Obama a fost președintele american care a făcut trecerea de la unipolaritate către o ordine internaționalistă liberală.
Cum a luat naștere America first, noua strategie care a creionat ulterior trumpismul
Ultimii zece ani au fost marcați, în politica externă americană, de un balet între internaționalismului liberal, susținut de Joe Biden, și trumpismul personalist-tranzacțional.
Donald Trump a condamnat virulent internaționalismul liberal și a încurajat, în primul său mandat, impulsurile naționaliste, „chiar dacă consilierii săi conservatori în materie de securitate națională l-au ținut parțial în frâu”, explică Blackwill.
În timpul primului său mandat prezidențial, fiind un critic al multilarismului, Trump a ieșit din acordul nuclear cu Iranul, din acordul climatic de la Paris și din Organizația Mondială a Sănătății. S-a retras din tratatele privind forțele nucleare cu rază intermediară cu Rusia. A discreditat în mod continuu sistemul de alianțe al SUA și a început un război comercial cu China.
La întoarcerea sa la Casa Albă în 2025, susținut de facțiunea iliberală MAGA, Trump a declanșat o schimbare și mai radicală în politica externă americană, care a respins consensul de după al Doilea Război Mondial privind interesele naționale vitale ale SUA și a concentrat puterea aproape exclusiv în mânile sale. La fel ca președintele Putin, Trump vede ordinea mondială ca fiind compusă în mare parte din sfere de influență regionale, în care marile puteri – Statele Unite, China și Rusia – își controlează vecinătatea.
La fel ca în primul său mandat, Trump a retras SUA din multe formate internaționale.
O atenție specială ar trebui acordată proiectului geostrategic Pax Silica, “o inițiativă strategică condusă de SUA pentru a construi un lanț de aprovizionare cu siliciu sigur, prosper și bazat pe inovare, de la minerale critice și inputuri energetice până la producție avansată, semiconductori, infrastructură AI și logistică”.
Ceea ce distinge Pax Silica de alte proiecte geostrategice este logica explicită de „coaliție de capabilități”: “pentru a contracara dominația Chinei este nevoie nu doar de un club de țări cu viziuni similare, ci de un ecosistem coordonat care să acopere energia, prelucrarea, logistica și producția avansată – toate acestea transformând geologia în lanțuri de aprovizionare sigure”, după cum explică o analiză IISS.
Membrii inițiali ai proiectului includ Australia, Israel, Japonia, Țările de Jos, Singapore, Coreea de Sud și Regatul Unit, iar Qatar și Emiratele Arabe Unite se vor alătura ulterior. Canada, Uniunea Europeană, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică și Taiwan participă în calitate de colaboratori invitați. India a fost invitată să se alăture ca membru cu drepturi depline. Fiind o proiect geostrategic de anvergură, statele care doresc în continuare protecția de securitate a SUA, caută și această nouă variantă, să se alăture acestui lanț geostrategic, creat în baza principiile capitalismului de stat.
America first a dus la divizarea electoratului american pe teme de politică externă
Revenind la studiul Chicago Council on Global Affairs, sociologii americani au arătat că, de la primul sondaj realizat în anul 1974 și până în prezent, principiile generale ale vechii politici externe a SUA au fost susținute, în mod covârșitor, de către publicul american.
„Majoritatea ce aparține întregului spectru politic susține un rol activ al Statelor Unite în lume, susține alianțele SUA și susține prezența militară americană în străinătate, americanii fiind în general de acord cu utilizarea forței atunci când un aliat sau Statele Unite sunt direct amenințate. Republicanii, democrații și independenții consideră, de asemenea, că comerțul internațional este benefic pentru țară și afirmă că acordurile de liber schimb sunt o modalitate eficientă de a realiza obiectivele politicii externe a SUA”, sunt observațiile ultimului sondaj, realizat în anul 2025.
Cu toate acestea, sociologii arată o divizare partizană tot mai mare în ceea ce privește aplicarea acestor principii generale, în special din anul 2015, odată cu apariția agendei „America First”.
Spre exemplu, partizanii sunt în dezacord cu privire la faptul dacă multilateralismul sau unilateralismul este abordarea mai bună pentru implicarea SUA în lume, dacă diversitatea crescândă din Statele Unite are un impact mai degrabă pozitiv sau mai negativ pentru țară și cu privire la politicile externe specifice ale SUA față de problemele internaționale controversate.
Pe ce teme există în continuare consens privind contururile generale ale politicii externe a SUA
Rolul SUA în lume
Din 1974, aproximativ două treimi dintre americani au susținut, în medie, un rol activ al SUA în afacerile globale. Excepțiile notabile au fost în perioadele de dificultăți economice, cum ar fi recesiunea din 1982, efectele crizei financiare din 2008 și creșterea inflației post-Covid la începutul anilor 2020. Deși sprijinul pentru implicarea activă la nivel global a scăzut între 2021 și 2024, acesta a crescut în 2025, în principal datorită sprijinului crescut din partea celor care se autodescriu ca republicani.
Alianțele SUA
Studiul arată că alianțele sunt un alt punct de acord cu un sprijin constant și în creștere. Din 1974, majoritatea americanilor a afirmat în mod constant că Statele Unite ar trebui să își mențină sau să își intensifice angajamentul față de NATO (de la 54% în 1974 la 74% în 2025).
Deși, în ultimii ani, un număr mai mic de republicani și un procent din ce în ce mai mare de democrați au susținut NATO, o majoritate mai mare ca niciodată afirmă că alianțele SUA în Pacific (72%), Europa (69%) și Orientul Mijlociu (67%) sunt benefice pentru Statele Unite sau atât pentru Statele Unite, cât și pentru aliații lor (întrebare adresată pentru prima dată în 2017).
Mai mult, rezultatele din 2025 arată că aproape șase din zece americani consideră că menținerea alianțelor SUA este o modalitate foarte eficientă de a realiza obiectivele politicii externe a SUA (55%), unul dintre cele mai ridicate scoruri de când Chicago Council Survey a început să pună această întrebare, cu puțin peste un deceniu în urmă.
Utilizarea trupelor americane
Un indicator clar al sprijinului american pentru aliați este disponibilitatea de a trimite trupe americane pentru a-i apăra, arată studiul. În concordanță cu atitudinea lor din timpul Războiului Rece, americanii doresc să-și susțină partenerii europeni. Atunci, sondajele Consiliului au arătat că aproximativ două treimi dintre americani, cu majorități din toate partidele, erau în favoarea utilizării trupelor americane în cazul în care Uniunea Sovietică ar invada Europa de Vest.
Când au fost întrebați ultima dată, în 2024, două treimi dintre americani, indiferent de apartenența politică, au declarat că ar fi în favoarea utilizării trupelor americane în cazul invadării Germaniei (65%).
În 2025, majoritatea a susținut, de asemenea, utilizarea trupelor americane pentru a apăra Polonia (62%) sau statele baltice (55%) de un atac rus și pentru a apăra Coreea de Sud de un un atac nord-coreean (52%).
În mod similar, 41% au susținut intervenția militară pentru a respinge un atac chinez asupra Taiwanului, în creștere semnificativă față de 23% în 2013 și doar 19% în 1982.
Sondajele anterioare arată că americanii sunt, de asemenea, susceptibili să aprobe răspunsurile militare la ceea ce percep ca o amenințare directă la adresa țării, de exemplu, grupurile militante precum ISIS. Puțini sunt interesați de utilizarea armatei americane pentru expansiune teritorială, chiar și în mod abstract (30% republicani, 17% democrați, 16% independenți). Acest sprijin scade și mai mult în scenarii specifice: mai mult de nouă din zece americani se opun utilizării trupelor americane pentru anexarea Canadei (93%) sau a Groenlandei (92%), cu o opoziție similară la toate partidele.
Unde se destramă consensul între americani pe teme de politică externă
Sociologii americani mai arată că, în ciuda acordului asupra acestor întrebări generale despre Statele Unite și rolul lor în lume, în ultimii ani s-a observat o polarizare partizană crescândă pe o altă serie de probleme.
Astăzi, democrații și republicanii (și independenții) nu sunt de acord cu privire la cele mai grave amenințări cu care se confruntă Statele Unite, la cele mai importante obiective ale politicii externe americane și la modul de abordare a unor probleme critice, cum ar fi invazia Rusiei în Ucraina, ascensiunea Chinei, relațiile dintre SUA și Israel și politica americană în materie de imigrație.
Prioritățile politicii externe și amenințările critice cu care se confruntă țara
În sondajele Consiliului din perioada Războiului Rece, republicanii și democrații aveau tendința de a acorda prioritate acelorași obiective de politică externă pentru țară, explică sociologii americani.
Acestea includeau protejarea locurilor de muncă ale lucrătorilor americani, menținerea valorii dolarului, asigurarea unor aprovizionări adecvate cu energie, supravegherea controlului armamentului la nivel mondial și limitarea răspândirii comunismului. Astăzi, americanii sunt de acord doar asupra importanței protejării locurilor de muncă ale lucrătorilor americani (73% consideră că este un obiectiv foarte important) și a prevenirii răspândirii armelor nucleare (67%).
Opiniile americanilor cu privire la cele mai critice amenințări cu care se confruntă Statele Unite s-au divizat în mod similar pe linii partizane. Nu a fost întotdeauna așa, atrage atenția studiul.
„Prima dată când Chicago Council a întrebat despre amenințări în 1998, republicanii, democrații și independenții au fost în mare parte de acord, majoritatea membrilor tuturor partidelor numind aceleași cinci amenințări ca fiind critice. În sondajul din 2025, însă, republicanii și democrații se suprapun doar în două puncte: terorismul internațional și corupția guvernamentală. Pe de altă parte, democrații și independenții sunt complet de acord cu privire la cele cinci amenințări principale: corupția guvernamentală, slăbirea democrației, schimbările climatice, recesiunea economică globală și terorismul”.
Multilateralismul
Deși alianțele sunt apreciate de toate partidele, modul în care Statele Unite ar trebui să colaboreze cu acești aliați și cu instituțiile internaționale a fost o sursă persistentă – și tot mai mare – de diviziune partizană, atrag atenția sociologii americani. În ultimul deceniu, democrații și independenții au fost mai înclinați decât republicanii să favorizeze un rol de lider comun, mai degrabă decât dominant, în lume, iar această diferență s-a accentuat cu timpul.
Democrații, republicanii și independenții sunt, de asemenea, în dezacord cu privire la gradul de implicare al aliaților în elaborarea politicii externe a SUA.
„În 2025, 60% dintre americani considerau că Statele Unite ar trebui să ia deciziile importante de politică externă în principal împreună cu aliații majori, cel mai ridicat nivel înregistrat până acum în această privință în ultimii 50 de ani (56% în 2020 și 51% în 1974), în timp ce doar doi din zece respondenți au afirmat că Statele Unite ar trebui să ia aceste decizii în mod unilateral (21%).
Democrații (74%) și independenții (60%) au fost de acord că Statele Unite ar trebui să se consulte cu aliații, iar ambele procente sunt la cel mai ridicat nivel din 1974. Republicanii au fost mai împărțiți, 43% fiind în favoarea consultărilor cu aliații și 38% preferând luarea unilaterală a deciziilor de către SUA. Într-un model similar, vechi de zece ani, majoritatea democraților (83%) și a independenților (68%) spun că Statele Unite ar trebui să facă compromisuri, dacă este necesar, pentru a lua decizii în cadrul Organizației Națiunilor Unite, comparativ cu doar 44% dintre republicani”.
Cea mai bună modalitate de a contracara China
În timp ce republicanii, democrații și independenții au avut opinii similare cu privire la China până la mijlocul și sfârșitul anilor 2010, de atunci ei au exprimat opinii divergente. Republicanii sunt mai înclinați să considere China o amenințare majoră, să favorizeze o decuplare economică amplă de China și să favorizeze izolarea în detrimentul cooperării. În schimb, democrații și independenții nu consideră China o amenințare majoră, se opun decuplării de China și favorizează cooperarea în detrimentul izolării.
Atitudini față de Rusia și Ucraina
Opiniile americanilor despre Uniunea Sovietică erau reci în timpul sondajelor Consiliului din perioada Războiului Rece, deși s-au încălzit după căderea Zidului Berlinului. Dar, de la invazia Rusiei în Ucraina din 2022, evaluările americane asupra Rusiei au scăzut la cel mai mic nivel înregistrat vreodată, cu puține diferențe între partide. În timp ce majoritatea americanilor, indiferent de orientarea politică, îl învinuiesc pe președintele rus Vladimir Putin pentru războiul dintre Rusia și Ucraina, republicanii sunt mai înclinați decât alții să spună că și președintele ucrainean Volodymyr Zelenskyy este de vină, explică studiul american.
Există însă diferențe atunci când partizanii își exprimă opiniile cu privire la continuarea sprijinului acordat de SUA Kievului, inițiat sub fostul președinte Joe Biden. La începutul războiului Rusiei în Ucraina, o mare majoritate a republicanilor, democraților și independenților au susținut sprijinul militar și economic al SUA. Datele din sondajul din 2025 arată că, după patru ani de război, majoritatea publicului american dorește în continuare ca Statele Unite să furnizeze Ucrainei arme și echipamente militare suplimentare (62%), deși la niveluri mai scăzute decât la începutul conflictului.
Cu toate acestea, din noiembrie 2022, diferențele dintre partide s-au accentuat considerabil. Deși sprijinul republicanilor a crescut în sondajul din iulie 2025, opinia Partidului Republican pare să reacționeze la pozițiile oscilante ale președintelui Trump cu privire la sprijinirea Ucrainei.
Politica SUA față de Israel
În cea mai mare parte a istoriei sondajului Chicago Council, americanii au privit Israelul cu ochi buni. Dar răspunsul israelian la atacul Hamas din 7 octombrie 2023 – bombardarea continuă a Gazei, care a condus la aproximativ 70.000 de morți și la o criză umanitară gravă – a dus la cele mai profunde diviziuni partizane cu privire la Israel văzute până acum în sondajele Consiliului.
Opinia democraților și a independenților față de Israel a atins cel mai scăzut nivel din istorie, în timp ce atitudinea republicanilor rămâne favorabilă. Ultimul sondaj relevă o diferență dramatică de 52 de puncte procentuale între republicani (62%) și democrați (10%) cu privire la rolul pozitiv al Israelului în rezolvarea problemelor cheie cu care se confruntă Orientul Mijlociu.
Poate cel mai elocvent dintre toți indicatorii privind scăderea sprijinului public american pentru Israel, sondajul Chicago Council din 2024 constată cel mai scăzut procentaj înregistrat vreodată al celor care spun că ar sprijini utilizarea trupelor americane pentru a apăra Israelul dacă ar fi atacat de vecinii săi (41%, față de 53% în 2021). Deși majoritatea republicanilor continuă să susțină apărarea Israelului, procentul a atins un nou minim de 55% (în scădere de la 72% în 2021). Aproximativ o treime dintre democrați și independenți (35% fiecare, în scădere de la 41% în rândul democraților și 49% în rândul independenților) ar susține utilizarea trupelor americane în acest scop, de asemenea cele mai scăzute procente înregistrate pentru acești partizani.
Imigrația
De la începutul mileniului, republicanii s-au îndepărtat de democrați (și, într-o măsură mai mică, de independenți) în ceea ce privește preocupările lor legate de imigrație și de modul de abordare a populației numeroase de imigranți fără documente care trăiesc în Statele Unite. Astăzi, două treimi dintre republicani (68%) consideră că „numărul mare de imigranți și refugiați” care intră în Statele Unite reprezintă o amenințare critică – depășind toate celelalte amenințări menționate în sondajul Chicago Council Survey din 2025 – comparativ cu doar 32% dintre independenți și 14% dintre democrați. Republicanii sunt, de asemenea, mult mai înclinați să fie în favoarea deportării imigranților fără documente (46%, față de 21% dintre independenți și 4% dintre democrați).
Excepționalismul american
Aceste opinii divergente cu privire la politica de imigrare – și, în sens mai larg, la diversitate – indică diferențe tot mai mari între republicani, democrați și independenți cu privire la întrebări fundamentale legate de identitatea americană, mai subliniază studiul.
Identitatea include ideea de excepționalism american, noțiunea că caracterul unic al Statelor Unite le face cea mai importantă țară din lume. Sprijinul pentru excepționalism a scăzut semnificativ față de 2012 (când a fost pusă prima dată această întrebare), de la 70% în 2012 la 53% în prezent.
Puțin sub jumătate dintre americani (46%) consideră că Statele Unite nu sunt mai speciali decât alte națiuni, în creștere față de 29% în 2012. Această schimbare este determinată de democrați și independenți; ambele grupuri au abandonat din ce în ce mai mult opiniile excepționaliste, sondajul din 2025 înregistrând niveluri aproape record. În contrast, credința republicanilor în excepționalismul american este în mare parte neschimbată față de 2012.
Concluzie
Este o certitudine că americanii de rând nu doresc ca SUA să renunțe la sistemul de alianțe, pe care această mare putere l-a creat pe glob, în ultimii 70 de ani, iar viitorul unei Americi retrasă din lume, închise în sine devine, în consecință, improbabil. Ba chiar utopie. Americanii de rând nu doresc nici o doctrină economică bazată pe protecționism, susținut printr-un sistem arbitrar de tarife vamale, așa cum preferă Trump.
În schimb, electoratul american nu mai susține la fel de puternic ca în trecut excepționalismul ca teorie de politică externă (etosul republican al supremației americane) și permite mai ușor contestarea supremației SUA, nemaipercepând-o ca pe o țară unică, ci una la fel ca toate celălalte. Această tendință impusă de democrați poate deschide pe viitor calea unei ordini internaționale mai degrabă multipolare.
Abordarea „America First” a președintelui Donald Trump în politica externă a polarizat dezbaterea privind versiunile rivale ale excepționalismului american. Conservatorii leagă exceționalismul american de politicile anti-imigrație, pe când democrații nu.
Din cauza temelor care polarizează electoratul american, linia de politică externă a SUA nu va mai fi atât de stabilă, cum a fost ea în timpul Războiului Rece, iar ea va fluctua în funcție de culoarea partidului care câștigă președinția, strict în punctele explicate mai sus.
Studiul Chicago Council atrage atenția că din perspectivă istorică, americanii au fost divizați în mai multe rânduri cu privire la rolul țării în lume: “Au făcut acest lucru în anii 1790 cu privire la alianța cu Franța, în anii 1890 cu privire la imperialism și în anii 1930 cu privire la implicarea sau retragerea din Europa”. În schimb, sociologii Consiliului nu întrevăd, în viitorul apropiat, un plan politic de țară care să îi reunească pe americani.
Ce mai putem, în același timp, observa este că, în istoria Statelor Unite ale Americii, perioadele naționaliste, sau cele de reținere, au alternat cu unele de angajament profund, de expansiune puternică a influenței americane în lume. Predicțiile că, odată cu epoca Trump, America s-ar retrage cu totul din Europa sau din alte părți ale lumii devin nu numai pripite, dar și lipsite complet de consistență strategică.
