Toate sub povara unor „cifre grele”: inflația galopantă, deficitul bugetar adâncit, datoria publică gonflată. Dar dincolo de bruiajul zilnic al cifrelor, întrebarea reală este alta: când anume se transformă o criză fiscal-bugetară într-o criză economică în toată regula? Când trecem, adică, de la dezechilibru bugetar la dezechilibru de sistem?
Cred că mecanismul declanșator e când statul trăiește pe datorie. Totul începe aparent benign. Deficitul bugetar crește cu câteva procente din PIB, dar autoritățile spun că situația este „sub control”. În realitate însă, statul se împrumută tot mai scump pentru a acoperi cheltuieli curente – salarii, pensii, subvenții –, în loc să finanțeze investiții și să genereze creștere economică și prosperitate. Datoria publică crește, iar costul dobânzilor începe să apese pe buget ca o povară tăcută.
De aici, lanțul cauzal e implacabil: dacă veniturile nu cresc într-un ritm similar, apar tăieri, întârzieri, tensiuni sociale. În paralel, piețele financiare reacționează primele. Încrederea investitorilor e un capital fragil. Când percepția de risc crește, finanțarea devine mai scumpă sau chiar inaccesibilă. Deficitul se adâncește, statul taie investițiile publice – exact acele investiții care ar putea stimula creșterea economică viitoare.
Încep să apară efectele în lanț, de la buget la economie reală. O criză fiscal-bugetară nu rămâne niciodată doar în tabelele Ministerului de Finanțe. Ea se revarsă, treptat, în economie. Când statul se retrage, firmele amână planuri, băncile devin prudente, consumul încetinește. Iar dacă, în plus, guvernul compensează prin „pachete de măsuri de reformă” care se limitează numai la noi taxe și impozite, povara se mută asupra mediului privat. Pe termen scurt, apar primele semne: scăderea investițiilor, deprecierea monedei, inflație alimentată de importuri, scăderea consumului (principalul motor al modelului economic românesc).
Pe termen mediu, criza bugetară erodează încrederea generală – acel ingredient invizibil care ține în picioare economia. Fără încredere, capitalul se refugiază, iar economia intră într-o spirală de stagnare și ajustări dureroase.
Cum arată linia roșie
Nu e nevoie să privim prea departe. România a mai trăit această succesiune în 2009, când un deficit bugetar de peste 7% din PIB a obligat guvernul la măsuri dure de austeritate, sub supravegherea FMI. Lecția a fost clară: dacă nu corectezi la timp dezechilibrul fiscal, piața te va corecta oricum – dar cu un preț economic și social mult mai mare. Exemplele externe sunt și mai grăitoare. Grecia, în 2010, a ignorat semnalele de avertizare până când piețele au refuzat să-i mai finanțeze datoria. Criza bugetară s-a transformat atunci într-o criză economică profundă, cu recesiune prelungită și pierdere de suveranitate fiscală. Argentina, Turcia, Italia – toate arată aceeași lecție: momentul de ruptură apare când datoria devine prea mare pentru a mai fi credibilă, iar statul nu mai are spațiu de manevră.
România, azi: echilibrul fragil
România face azi echilibristică pe un fir subțire, întins într-o pantă alunecoasă. Deficitul bugetar se îndreaptă spre praguri record pentru o economie care gâfâie la granița recesiunii, iar datoria publică tinde spre de 60% din PIB – periculoasă pentru un stat cu venituri fiscale reduse, sub 28% din PIB. În același timp, inflația nu cedează, costurile de finanțare rămân ridicate, iar investițiile private încetinesc sub presiunea incertitudinii. Politica fiscală este prinsă între două imperative contradictorii: să stimuleze economia și, simultan, să reducă deficitul. Or, fără o direcție clară și o disciplină bugetară reală, statul riscă să devină el însuși frâna creșterii.
Citește pe Antena3.ro
Imagini terifiante după explozia dintr-un bloc de pe Calea Rahovei: Un bărbat ar fi fost aruncat de suflu într-un bloc vecin
Semnele de avertizare sunt vizibile: creșterea datoriei pentru plata salariilor, amânarea investițiilor publice, presiunea politică pentru majorări de cheltuieli neacoperite de venituri. Când aceste dezechilibre persistă, economia reală resimte șocul nu prin statistici, ci prin lipsa de locuri de muncă, scăderea competitivității și creșterea costurilor de trai.
Pentru România, mersul pe muchie devine tot mai riscant. O criză fiscal-bugetară devine criză economică nu atunci când o arată cifrele, ci când dispare încrederea. Când investitorii și antreprenorii nu mai cred în seriozitatea guvernului, când cetățenii nu mai cred în stabilitatea politicilor și nici în scopul măsurilor aplicate.
Atunci economia se oprește din mers, indiferent de câte promisiuni face guvernul.
