– Jurnalul: Bine v-am regăsit, stimate domnule Ovidiu Pecican! Vă propun să reluăm dialogul nostru de la următoarea mirare: care apreciați că este cea mai bună idee românească? Dar cea mai proastă?
– Ovidiu Pecican: Evident, ideea de a avea o identitate proprie este cea mai bună dintre ideile noastre. Românii s-ar fi putut fofila binișor prin istorie abandonându-și conștiința comunitară de sine, renunțând la ortodoxie când li s-au propus alte orizonturi confesionale, părăsindu-și limba pentru a vorbi idiomurile învingătorilor, lăsând deoparte ceea ce îi definește, propriile trăsături specifice, spre a se contopi cu dominatorii, spre a deveni niște perfect adaptați la ceea ce li se propunea pentru ameliorarea traiului lor și părăsirea marginalității pentru folosul unor posibile ascensiuni sociale și politice. Dacă nu ar fi avut ideea românească și nu ar fi ținut cu ghearele și cu dinții de ea, astăzi nu am mai vorbi despre „cea mai bună idee românească”, fiindcă ultimul cuvânt din această formulare – cel care trimite la identitatea de grup dată de origine, de limbă, de o anume așezare în lume și în orizontul religiozității – ar lipsi.
Răscruce
– Fără îndoială.
– Despre o identitate românească se vorbește în documente, prin sinonimele ei („vlah”, „blac”, „olah” ș.a.) de prin sec. al X-lea cel puțin, semn că încă de pe atunci vorbitorii de neolatină răsăriteană se evidențiau ca grup uman diferit de al celorlalte multe, câte vor fi fost, în succesiunea lor pe aceste meleaguri și, desigur, și în Balcani. Nu a durat mult până când de numele acesta s-au legat o serie de tinichele, ca de coada unui câine prăpădit. Și, pe măsură ce istoria și-a trecut tăvălugul peste capetele românilor, stigmatele etnice și confesionale s-au succedat și s-au perpetuat, chiar dacă, de la o vreme, românilor nu le-a fost străină și bruma lor de glorie, mai ales militară… Așa s-a întâmplat că ne-am ales cu un „brand” nu doar de țară, ci și de popor, de națiune, de cetățean, deci și de individ. Suntem români, cu gloria și cu dandanalele aferente… Mie cel mai mult îmi place la ideea românească faptul că reprezintă o răscruce. Românul e, în mod tradițional, singurul ortodox dintre latini, de-a lungul unei istorii lungi de secole, și singurul ortodox latin printre greci și slavi, în scurgerea timpului. Oricum o iei, paradoxul acestei singularități îl evidențiază, îi schițează îndărătnicia, tenacitatea, anduranța, reziliența precum și celelalte neologisme la modă ori posibile. Și câte n-ar mai fi de spus… Ca să răspund însă precum eroul din Esopia în vremea când stăpânul său, filosoful Xantos, îl trimitea la piață să cumpere alimente pentru musafirii așteptați, cea mai rea idee românească este tot ideea de a avea o identitate proprie, de a fi român.
Legea de aur
– Cum așa?
– Ea le-a adus și le aduce în continuare celor care o asumă destule ponoase majore. Prima pricină de dispreț ar fi aceea că uzurpă identitatea romanilor, fie că ar fi vorba despre cei italici, fie că i-ar viza pe cei balcanici, „romeii”. Apoi a devenit banal să atribui românilor perfidia bizantină. Pentru că, prinși mereu în cleștele unor jucători statali mai puternici, și-au căutat drumul propriu, ei au fost destul de ritmic socotiți trădători, aliați instabili și nu prea credibili. Cu toate acestea, conjuncturile istorice nu le-au creat ei, iar faptul că, pentru a deveni ceea ce sunt, au avut de fructificat ocaziile – crize istorice în care ponderea puterii se răsturna iar piesele de pe eșichier se rearanjau – ce li se iveau în față, fără a sta mult pe gânduri și aliindu-se, după nevoi, cu cei ce le puteau deschide calea viitorului, nu li se poate reproșa lor. Ceea ce a evidențiat, în orice caz, acest neajuns a fost un anume pragmatism timpuriu, o flexibilitate politică și o mobilitate diplomatică și socială demne de a nu fi tăcute, măcar acum, într-un posibil moment de bilanț retrospectiv. Nu poți judeca „ducatele” românești de la sud și de la răsărit de Carpați, în evul mediu, ca pe marile imperii sau regate, întrucât, fiind mai mici și mai fragile, trebuiau, prin forța împrejurărilor, să crească la umbra arborilor falnici, după legea și întâmplările biografiilor acestora. S-a vorbit de atâtea ori despre cum românii, care promiseseră marea cu sarea, au întors armele, atacându-și vechiul aliat, încât aproape că nu mai ai unde fugi de acest stereotip. La drept vorbind, o mare majoritate de domnitori români au trebuit însă să urmeze legea de aur a adaptabilității „din mers” la împrejurări.
Citește pe Antena3.ro
Caz șocant la Timișoara: Un copil de 6 ani a fost găsit mort în cadă, cu un uscător de păr lângă el
În numele supraviețuirii
– Ca multe alte popoare aflate la răscrucea unor mari imperii.
– Au fost domnitori români care s-au afirmat ca obedienți față de Ungaria/ Imperiul Otoman/ Polonia într-un prim moment (sau într-al doilea), pentru ca imediat după aceea să inverseze sensul orientării și acțiunilor; nu din perversitate morală, ci constrânși de imperiosul principiu al supraviețuirii politice și etnocultural-confesionale. Așa a fost cu Basarab I, cu Nicolae Alexandru, cu Vlaicu Vodă, cu Vlad Dracul, cu Țepeș, dar și cu Ștefan cel Mare, cu Bogdan cel Orb, cu Petru Rareș, cu Iliaș Rareș, cu Vasile Lupu… și cu o serie de alți voievozi. Idealitatea li se refugiase dinspre medieval (onoarea, credința față de suzeran) înspre modernitatea de gândire caracteristică lui Machiavelli (interesul dinastiei proprii și a statului guvernat primează față de orice altceva). Judecătorii trecutului istoric însă, subtili și lacși în aprecierea altora, mai puternici, îi judecă aspru pe cei mai mici, care se zbat în strâmtorile istoriei, încercând să iasă cumva la liman împreună cu poporul lor de vasali și supuși… A fi român și a vrea să fii român este, prin urmare, cel mai contestabil proiect. Cine se așază sub semnul lui va purta mereu un stigmat invizibil pe care toți ceilalți i-l percep de la distanță, îndepărtându-se instantaneu. Doar el, românul, pare că nu îl vede, îndărătnic cum este în a-și căuta limanul și, auzi acolo, fericirea!… Cu bască sau fără bască, românul este mereu inoportun, iritant, în afara rândului. După ce își va impune respectul față de propriile valori în universalitate, brusc toate aceste impasuri vor dobândi aparența aceea ce ele sunt deja: mărci ale unei singularități care anunță un destin de anvergură. Dar până acolo mai e…
Ecloziune fără precedent
– Mai e, doar ce s-a apucat, de un secol, să-și scrie cărțile de căpătâi. Ovidiu Pecian însuși lucrează la un un asemenea proiect – Istoria culturii române. Că tot am ajuns aici: care apreciați că a fost cea mai efervescentă perioadă a culturii noastre? Fac referire la istoria culturii române până în secolul al XVI-lea, cât acoperă primul volum (recent publicat la Ed. Cuantic).
– Nu putem ști cu precizie încă, acum, când ne aflăm la primul „recensământ” care încearcă să reconstituie înlănțuirea culturală a acestui popor, când, care și cum. Dar putem observa că în sec. al XIV-lea spre final, în partea vestică a actualei Românii se făcea o sinteză a originilor și trecutului românesc, revendicându-se pentru elitele nobiliare românești privilegii confesionale și nobiliare despre care se pretindea că fuseseră obținute prin vitejie în trecut. Apoi, în a doua parte a secolului următor, vremea lui Ștefan cel Mare în Moldova a prilejuit ecloziunea fără precedent a artei arhitecturale și chiar picturale moldave, în timp ce scrisul istoric făcea pași semnificativi înainte ce presupuneau nu unul, ci mai mulți autori prinși în acest efort care mergea mână în mână cu strădania voievodală de a restaura pietrele tombale de pe mormintele membrilor dinastiei mușatine. Am lăsat voit deoparte secolul al XIII-lea când poezia epică și lirică păstrată doar oral până la noi, în parte și în variante diverse, pare să fi cunoscut un moment favorabil deloc străin de talentul unuia – sau a mai multor? – artiști ai cuvântului din acele vremuri și de pe aceste meleaguri. Am ezitat să fac această trimitere, cu gândul că ipoteza aceasta mai are încă nevoie de confirmări suplimentare. Ea se cuvine, totuși, amintită, pentru că deschide o perspectivă și un atelier pentru viitor… Iată, prin urmare, câteva lucruri care merită stăruință de lectură, iar pentru specialiști poate și o abordare interogativă persuasivă, cu speranța extinderii cunoașterii asupra epocilor și circumstanțelor respective.
Ii și blugi
– Pe ce vițe a fost altoită cultura română? Ce mari influențe am asimilat, am dezvoltat, ne-am însușit?
– Cultura noastră a dezvoltat, de-a lungul timpului, o axialitate variabilă. Fără a trece aici și acum totul în revistă, aș aminti totuși o anume conduită culturală de factură bizantină; nu atât prin ortodoxia oficială a religiei tradiționale a românilor din teritoriile nord-dunărene, cât prin precauția interiorizată față de discontinuitate. De aici un anume tradiționalism obstinat, mai cu seamă la baza societății, unde identitatea și apartenența provin mai ales din moștenirea nescrisă: obiceiuri, cântece, dansuri, „ziceri”… Tot de aici, o anume relație cu transcendența (nu insist, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu au dezvoltat, fiecare, interpretări proprii cu privire la acest palier). Aceste „instincte” au jucat un rol pozitiv în confruntarea cu dominatori necreștini, de la pecenegi, cumani și tătari până la turcii care și-au exercitat stăpânirea vreme de secole. Îndată însă ce elitele au schimbat paradigma, sub impresia copleșitoare de familiaritate întru spirit și admirație față de modernizare pe care le-a lăsat-o Occidentul, reculul din fața înnoirilor a început să funcționeze ca o circumstanță retardantă. Astăzi, coexistența costumului popular cu tricolorul – acesta din urmă ținând de simbolistica heraldică modernă – și a iei cu blugii, ba chiar și cu pilaeus, cu cipilica dacă, arată cum se poate ajunge la kitsch printr-un singur pas lateral. Est și Vest, Orient și Occident, tradiție și modernizare rămân, în continuare, niște poli între care jocul, destul de precar, al ideilor se realizează pe mai departe, chit că între timp vechile ziduri limitative, constrângătoare au căzut și nu mai este vorba despre o simplă integrare în Europa (culturală, civilizațională, dar și politică), ci despre o rezonanță cu întreaga civilizație euroatlantică, al cărei loc în lume, pe fondul globalismului, este contestat și combătut tot mai radical dinspre alte orizonturi, precum cel asiatic ori latino-american. În acest ancadrament, rapida „americanizare” românească – cel puțin la nivelul vocabularului curent, dar și a celui liric, de exemplu, ca să nu mai vorbim despre terminologia specializată din IT, noile media, știință și tehnologie – indică un mimetism sui generic la un popor latinofon, o adaptabilitate superficială, poate, excesivă din multe puncte de vedere, dar care traduce o reactivitate vie, un instinct vital neadormit sau obosit.
Trei meditații brâncușiene
– Care credeți că este simbolul cultural specific românității? Occidentalii au săgeata catedralelor, slavii au bulbii ortodoxiei, nordicii se mândresc cu runele și corăbiile piraților vikingi…
– Ezit între două meditații brâncușiene: cumințenia pământului și coloana infinitului. Spre a proceda nu prin excludere, ci prin includere, încercând să obțin un model triadic, aș adăuga și masa supremei înțelepciuni: a tăcerii. Ele merg împreună și delimitează un spațiu arhetipal al simbolisticii asumabile dincolo de orice formulă autodiminuantă ori excesiv de autoflatantă. Teritorialitatea meditativă, adăstarea în cumințenie (fără ieșire din matcă, deci), înaintarea pe verticală, într-o aspirație către înaltul care continuă un suiș ritmat, cu ecloziuni și retractilitate (flux și reflux, corsi e ricorsi – vorba lui Giambattista Vico), un avans în pași dialectici cu afirmare și negare, destindere și contractare, debușând apoi într-o nouă afirmare prin sinteza celor două momente anterioare, în fine, reunirea solidară a celor care știu și nu irosesc vremea și cunoașterea lor în trăncăneală incontinentă, ci tac consecvent, coerent și empatic unii în raport cu ceilalți, cred că toate acestea surprind o latură profundă, de sobrietate și acuitate maximă, de deschidere fără spectacol și de anvergură fără etalări derizorii care revelează trăsături considerate în mod obișnuit… orientale. Nu este prea clar de ce Orientul ar fi cu mult mai îndreptățit la ele, câtă vreme universul românesc și preambulurile lui preistorice și timpuriu istorice sunt pline de tăcere încăpățânată întreruptă de fulgurații epopeice, de iureșuri și construcții, de vise și înfăptuiri, de reculuri și reveniri…
„Bolo” și caii dinapoia căruței
– Ultima mirare, una de (re)conectare cu prezentul: ce impact credeți că vor avea măsurile de austeritate marca „Bolo” asupra profilului cultural al românului?
– Ilie Bolojan este primul președinte (provizoriu, e drept) credibil în seriozitatea cu care a încercat să își asume misiunea de a sluji România, nu un partid sau o clică. În calitate de prim-ministru este consecvent cu programul asumat: acela de a redresa situația în picaj a țării. Că o face punând caii înapoia căruței, afectând baza socială a națiunii și nu pe privilegiații ei mai întâi, arată limite pe care le au și el, și politica pe care o duce; asta de nu cumva limitele sunt ale sistemului de organizare societală de care beneficiem. Cred că ne mișcăm corabia pe o mare internă turbulentă și că pericolele majore sunt departe de a fi fost depășite. Instituțiile de cultură se resimt și se vor resimți, probabil, și mai mult de pe urma penuriei previzibile, mărită de modificările de prețuri, de TVA, precum și de reașezările sociale obținute – în viitorul apropiat – prin concedierile substanțiale ce se profilează la orizont. Sper însă că artiștii, savanții și, în general, spiritele creatoare nu își vor pierde elanul de a produce valori. Sunt ani și ani de când eu practic acest exercițiu, fără a beneficia de sponsorizări, stagii de creație, burse interne sau externe pentru a-mi scrie cărțile de interes, cred, național. Poate fac și alți colegi la fel. M-aș bucura să știu că este așa…
Despre Ovidiu Pecican
Este doctor în istorie (1998) şi profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Autor al unor volume de eseuri, studii şi monografii istorice: Troia, Veneţia, Roma (ed. I: 1998; ed. a 2-a: vol. 1, 2007), Lumea lui Simion Dascălul (1998), Arpadieni, Angevini, români (2001), Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc (2002), Trecutul istoric şi omul evului mediu (2002), Haşdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice ale regionalismului românesc (2003; versiune amplificată: Regionalism românesc, 2009), B.P. Hasdeu istoric (2004), Sânge şi trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană (2005) şi Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania, 1990-2005 (vol. I: 2005; vol. II: 2006), Între cruciaţi şi tătari (2006; ed. a 2-a: 2010), Istorii intersectate (2007), Ce istorie scriem (2007), Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească (2008), Medievalităţi (2009), Letopiseţul unguresc (2010), Istoria românilor (I: 2010; II: 2011), Evul mediu fictiv (2012), Istoria literaturii române vechi (vol. I-II: 2014) Hieroglifele cantemiriene (2016), Istoria ca lectură incomodă (2017), Pavel Chihaia. Căile vocației (2018), Metafora trecutului și conștiința istorică (2019), Românii și Europa Mediană (2021), Românii, stigmat etnic, patrii imaginare (2022), Istoria României, stat și cultură (1866-2018) (2023), Istoria românilor (I: 2023, ed. a 2-a, II: 2024).
Europenisme
A publicat mai multe lucrări de europenistică: Europa, o idee în mers (1997, 1999, 2002, 2004), România şi Uniunea Europeană (2000; ediţii revăzute şi adăugite 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003), antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008; ed. a III-a: 2015), Europa, istorie și modernitate (2015), Teoria şi practica istoriografică: Avalon (2011), Pâlnia şi burduful (2011), Istoria de sub covor (2013) și Istoria ca lectură incomodă (2017) și Metafora istorică și conștiința trecutului. Reflecții istoriografice la centenar (2019).
„Despre o identitate românească se vorbește în documente, prin sinonimele ei («vlah», «blac», «olah» ș.a.) de prin sec. al X-lea cel puțin… Nu a durat mult până când de numele acestea s-au legat o serie de tinichele, ca de coada unui câine prăpădit.”, Ovidiu Pecican, istoric
Primul volum al unui proiect editorial impresionant – Istoria culturii române – a prilejuit dialogul cu istoricul și scriitorul Ovidiu Pecican.
5 volume va aduna laolaltă Istoria culturii române, în viziunea istoricului Ovidiu Pecican.
„Românii s-ar fi putut fofila binișor prin istorie abandonându-și conștiința comunitară de sine, renunțând la ortodoxie când li s-au propus alte orizonturi confesionale, părăsindu-și limba pentru a vorbi idiomurile învingătorilor…”, Ovidiu Pecican, istoric
„Românul e, în mod tradițional, singurul ortodox dintre latini, de-a lungul unei istorii lungi de secole, și singurul ortodox latin printre greci și slavi.”, Ovidiu Pecican, istoric
„Ilie Bolojan este primul președinte (provizoriu, e drept) credibil în seriozitatea cu care a încercat să își asume misiunea de a sluji România, nu un partid sau o clică.”, Ovidiu Pecican, istoric
„Astăzi, coexistența costumului popular cu tricolorul și a iei cu blugii, ba chiar și cu pilaeus, cu cipilica dacă, arată cum se poate ajunge la kitsch printr-un singur pas lateral.”, Ovidiu Pecican, istoric
››› Vezi galeria foto ‹‹‹
