În același timp, în interiorul statelor UE se consolidează un trend de recunoaștere a statului Palestina, cifra celor pro ajungând la 14 din totalul de 27 state membre UE. În luna septembrie, Parlamentul European a aprobat o rezoluție prin care solicită statelor membre UE să „ia în considerare recunoașterea statului Palestina, în vederea realizării soluției cu două state”.
Deși au existat multe voci publice care au atras atenția asupra faptului că acest mic pas al comunității internaționale de a se mobiliza pentru a recunoaște dreptul palestinienilor de a avea propriul stat nu rezolvă multe dintre problemele de fond ale statalității palestiniene, e util a fi explicat cum schimbă această nouă dinamică optica prin care se dorește rezolvarea conflictului israeliano-palestinian lung de peste un secol.
Ce este un stat și de ce este greu pentru palestinieni să obțină unul
Deși conceptul de statalitate există de sute de ani, un moment crucial fiind reprezentat de Pacea de la Westfalia, care a pus bazele sistemului statal european modern, abia în anul 1933 a fost statuată definiția formală a statului. Convenția de la Montevideo privind drepturile și obligațiile statelor este considerată ca oferind cea mai clară și succintă descriere juridică a statalității.
Recomandări
Greii PSD care îl vor plecat pe Ilie Bolojan din funcția de premier
Conform convenției, un stat trebuie să aibă patru atribute cheie: 1. un teritoriu definit; 2. o populație permanentă; 3. o formă de guvernământ și 4. capacitatea de a intra în relații cu alte state. În privința Palestinei, principalul inconvenient pe care nu reușește să îl rezolve este cel legat de trasarea granițelor care i-ar defini teritoriul, iar acest lucru se întâmplă din cauza interminabilelor dispute teritoriale pe care le are, de zeci de ani, cu Israel.
Din perspectivă istorică, cronologia este următoarea: după cel de-Al Doilea Război Mondial, Regatul Unit a decis să se retragă din Palestina, pe care o guverna încă din timpul Primului Război Mondial.
În acest context geopolitic de vid de putere, în anul 1947, Adunarea Generală a ONU a recomandat crearea a două state pe teritoriul denumit, în mod general, Palestina, unul arab și altul evreiesc. Arabii palestinieni au respins planul de partiție propus de ONU și, în mai 1945, s-au alăturat statelor arabe vecine într-un atac eșuat împotriva noului stat recent declarat Israel. Drept consecință, israelienii, după victoria războiului de independență, și-au obținut în totalitate dreptul la statalitate recunoscut de ONU, pe când palestinienilor nu li s-a recunoscut un stat.
În 1967, Israelul a învins un alt atac al vecinilor săi arabi și a ocupat întreg teritoriul Palestinei, inclusiv Ierusalimul de Est, Cisiordania și Gaza. Din acel moment, Cisiordania (ceea ce numim Palestina azi) se află sub ocupație militară israeliană. Abia în 1988, liderii palestinieni aflați în exil au declarat crearea statului Palestina. Anul 1988 a devenit astfel momentul zero de la care statele ONU au început să recunoască treptat Palestina ca stat.
În 1993, în conformitate cu termenii Acordurilor de la Oslo, a fost creată Autoritatea Palestiniană (ceea ce am putea numi guvernarea palestiniană în statut de provizorat), concepută drept un precursor al unei soluții finale pentru crearea unui viitor stat palestinian. Soluție care până în prezent nu a mai venit.
Statele Unite și, până de curând, Franța și Marea Britanie, cele două state europene din cadrul Consiliului de Securitate ONU, au refuzat să recunoască Palestina. Aceste state argumentau că un stat palestinian poate fi înființat numai în cadrul unui acord de pace cuprinzător cu Israelul, așadar doar în momentul în care Israel va fi de acord cu existența unui stat vecin Palestina. Adunarea Generală a Națiunilor Unite, din această toamnă, înregistrează astfel o ruptură istorică de viziune asupra soluționării conflictului israeliano-palestinian, poziționând diferit Franța și Marea Britanie față de Statele Unite ale Americii.
Recomandări
Andrei Boicea, studentul la Medicină Militară promovat de Armata Română drept un exemplu de voință: „Am terminat liceul cu 873 de absențe”
În fapt, din cauza atrocităților în timpul celor doi ani de război în Gaza, Marea Britanie și Franța iau distanță față de Israel și Statele Unite și recunosc dreptul palestinienilor de a avea un stat fără să-l mai condiționeze de veto-ul israelian. Recunoașterea statului palestinian de către cele două puteri europene reprezintă un angajament diplomatic față dreptul la autodeterminarea palestiniană, într-un moment în care această viziune nu a fost niciodată mai amenințată de către Guvernul Netanyahu.
În anul 2024, de pildă, Parlamentul israelian a votat o rezoluție inițiată de coaliția prim-ministrului Benjamin Netanyahu cu partidele de extremă dreapta care afirmă că formarea unui stat palestinian ar reprezenta un „pericol existențial” pentru Israel. Guvernul Netanyahu se opune vehement creării unui stat palestinian.
În contrapondere, Italia a devenit noul aliat al SUA care susține narațiunea americană asupra soluționării conflictului, însă Italia nu face parte dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliul de Securitate al ONU. Singura putere cu drept de veto, care se mai opune, în cadrul consiliului, recunoașterii statului Palestina, a rămas SUA.
Cum ar putea ajunge Palestina stat membru ONU cu drepturi depline
Ca principiu, cel mai important obiectiv pentru orice stat nou înființat este să devină membru al ONU. Apartenența la ONU este esențială, deoarece este văzută ca o confirmare a faptului că acea entitate este considerată stat de către comunitatea internațională. Odată ce un stat aderă la ONU, independența și statutul său de stat sunt, de obicei, considerate ca fiind general acceptate și deasupra oricărui dubiu. În 2011, Mahmoud Abbas, președintele Autorității Palestiniene (AP) a solicitat aderarea deplină la ONU pentru teritoriile palestiniene.
Procedura aderării la ONU este explicată de către James Ker-Lindsay și Mikulas Fabry aici: “Conform convenției, orice stat care dorește să adere la ONU trebuie să trimită mai întâi o scrisoare secretarului general în care solicită admiterea și declară că respectă principiile organizației.
Ulterior, scrisoarea trebuie trimisă unui comitet pentru examinare. Acesta va întocmi un raport privind candidatura, în care va menționa dacă statul respectiv este în măsură să îndeplinească obligațiile și responsabilitățile care decurg din calitatea de stat membru al ONU. Odată ce raportul este primit și, presupunând că este pozitiv, cererea este înaintată consiliului.
Apoi, trebuie să obțină voturi pozitive din partea a nouă dintre cei cincisprezece membri ai consiliului. În același timp, nu trebuie să primească vot negativ din partea niciunui dintre cei cinci membri permanenți cu drept de veto: Regatul Unit, China, Franța, Rusia și Statele Unite. Deși Consiliul acceptă de obicei cererile înaintate de secretarul general, acest lucru nu se întâmplă întotdeauna.
De exemplu, în 2011, Statele Unite au respins cererea de aderare a Palestinei. Odată ce Consiliul de Securitate a recomandat aderarea, statul candidat trebuie să obțină sprijinul majorității de două treimi în Adunarea Generală”.
AP și-a reînnoit cererea de aderare în 2024, dar aceasta a fost respinsă după ce Statele Unite și-au folosit dreptul de veto oficialii americani susținând că aderarea ar trebui să se realizeze numai prin negocieri directe între AP și Israel, și nu prin acțiuni unilaterale la Națiunile Unite.
De ce Marea Britanie are un rol istoric important în acest conflict
Deși există multe obstacole „pe teren” (de la extinderea coloniilor israeliene ilegale în interiorul Cisiordaniei, la terorismul Hamas) în demersul de realizare a unui stat viabil palestinian, ceea ce au dorit să transmită Marea Britanie, Franța, Canada, Belgia este că recunoașterea Palestinei îi va plasa pe palestinieni într-o poziție mai favorabilă pentru orice viitoare negocieri de pace, schimbând viziunea susținută de Statele Unite, care considera statalitatea ca un punct final al procesului de pace, și nu un punct de plecare.
Recunoașterea suveranității palestiniene conferă Regatului Unit și celorlalte state responsabilitatea de a respinge mai ferm extinderea colonizării israeliene și anexarea teritoriilor palestiniene, considerate ilegale din perspectiva dreptului internațional, care au subminat, în timpul guvernărilor lui Benjamin Netanyahu, soluția celor două state.
În plus, Franța și Belgia vor susține cel mai probabil, în Consiliu, noua direcție de politică externă a Comisiei Europene de a propune suspendarea anumitor dispoziții legate de comerț din Acordul de asociere dintre UE și Israel și sancțiuni împotriva Hamas, a miniștrilor extremiști israelieni și a coloniștilor violenți.
„În loc să se dezbată pașii care ar putea sau nu să conducă la crearea unui stat palestinian, negocierile ar considera statalitatea ca un dat, discuțiile concentrându-se în schimb pe modul în care statul ar fi constituit pentru a asigura demnitatea și securitatea ambelor popoare.
Astfel de discuții, dacă vor avea loc, sunt fără îndoială destul de îndepărtate, dar când va sosi momentul, recunoașterea internațională a Palestinei ar putea contribui la atenuarea asimetriei care a caracterizat rundele anterioare, conferind în același timp putere actorilor din ambele comunități care lucrează pentru o pace durabilă”, explică Julie Norman într-o analiză pentru RUSI.
În același timp, nu ar trebui uitat simbolismul pe care Marea Britanie l-a avut în istoria acestui conflict, încă la începutul secolului 20.
Declarația Balfour din 2 noiembrie 1917 a fost cea mai rezonantă contribuție a Marii Britanii la izbucnirea conflictului arabo-evreiesc în Palestina istorică și, în cele din urmă, la crearea statului Israel. A fost o scrisoare publică adresată de ministrul britanic de externe, Arthur James Balfour, lordului Lionel Walter Rothschild, un evreu britanic descendent al celebrei familii de bancheri, care deținea funcția de președinte al Federației Sioniste din Marea Britanie și Irlanda. Scrisoarea afirma:
„Dragul meu Lord Rothschild,
Am deosebita plăcere de a-ţi înmâna, în numele Guvernului Majestăţii Sale următoarea declaraţie de simpatie cu aspiraţiile evreilor sionişti, care a fost supusă şi aprobată de Cabinet: „Guvernul Majestatii Sale priveşte cu favoare stabilirea în Palestina a unui Cămin naţional pentru poporul evreu şi-i va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înteles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor non-evreieşti existente în Palestina sau drepturile şi status-ul politic obţinut de evrei în alte ţări.” Îţi voi fi recunoscător dacă vei aduce această declaraţie la cunoștință Federaţiei Sioniste”.
De-a lungul istoriei, poziția părtinitoare a Regatului Unit, și, ulterior, a altor puteri vestice, care i-a ajutat doar pe evrei în obținerea propriului lor stat i-a făcut pe palestinieni să se distanțeze de Vest și să arunce în brațele puterilor estice. 108 ani mai târziu, Guvernul laburist de la Londra, care prin gândirea doctrinară oferă ajutor părții mai slabe, face o reparație istorică și recunoaște și dreptul palestinienilor de a avea propriul lor stat.
După un secol de traume, suferințe umane și atrocități greu de imaginat de ambele părți, ba chiar de acuzații grave de genocid în Gaza, alegerea argumentelor unei părți în defavoarea celeilalte părți nu mai reprezintă nici pe departe soluția rezolvării acestui conflict. Abordarea constructivă este găsirea unor formule de compromis pentru a de-radicaliza ambele părți, nu a face militantism în favoarea unuia cu scopul de a-l sabota pe celălalt.
La fel ca celebrul ministru de externe din trecut, premierul Keir Stamer și-a justificat decizia de a recunoaște Palestina tot printr-o scrisoare publică:
„Nu poate exista progres către pace și normalizare fără recunoașterea unui stat palestinian alături de statul Israel. Să fim clari – recunoașterea nu este doar o susținere a principiului celor două state, ci și o respingere a extremiștilor care visează la distrugerea statului Israel – și, într-adevăr, a celor care doresc expulzarea populației palestiniene (…) Oamenii nevinovați de toate părțile merită o șansă de a-și reconstrui viețile. Trebuie să schimbăm direcția. Și, în opinia mea, singura pace durabilă va veni printr-un Israel sigur și securizat, alături de un stat palestinian viabil”.
Foto: Profimedia
Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media – filtrate rapid de un consumator compulsiv – Costi Rogozanu.
ABONEAZĂ-TE
Urmărește cel mai nou VIDEO
