Informația factuală, care construiește rama acestei povești, e clară: Băluță a intrat oficial în cursă din partea PSD, Drulă a fost desemnat de USR cu prezența publică a președintelui Nicușor Dan, AUR o împinge pe Anca Alexandrescu în logica „loviturii de grație date statului paralel”, iar Ciucu e opțiunea PNL într-o cheie tehnocrată; în paralel, Vlad Gheorghe încearcă să schimbe terenul de joc cu apelul la referendum pentru desființarea sectoarelor și a județului Ilfov.
Toate acestea sunt deja fixate de redacții – reportaje, comunicate, analize de moment – însoțite de cadrele în care Drulă dă mâna cu șeful statului, de clipurile „de familie” ale lui Băluță, de calculele de pe HotNews despre unde poate strânge voturi Anca Alexandrescu, de profilurile sintetice ale lui Ciucu și Băluță în presa tabloid-quality.
Dar exact aici începe tăcerea care contează. În spatele fotografiilor și al cuvintelor care „sună bine” lipsește vocația de manager de sistem. Bucureștiul are probleme care nu pot fi cosmetizate: o termoficare lăsată să sângereze prin țevi vechi, o vulnerabilitate seismică despre care se vorbește doar în nostalgii post-77, o piață locativă blocată între prețuri ridicate și un stoc locativ îmbătrânit, un trafic care a epuizat toate glumele de stand-up și o poluare pe care o simți în plămâni în cam toate orele zilei.
Recomandări
Site-ul de propagandă a lui Viktor Orban râde de România: „Independența începe acum cu antrenamente comune și șuruburi importate”
Campania actuală a reușit performanța de a le enunța pe toate, dar fără să le traducă în vreun plan, în cifre și termene. Politic vorbind, este logic: într-o cursă scurtă, orice promisiune ce presupune costuri, un disconfort masiv și cauzatoare de conflict este un bumerang.
Administratorul care spune adevărul – „o să doară, o să coste, va fi mult șantier” – pleacă de sub nivelul mării. De aceea, toți preferă cuvintele calde, care nu dor: „onestitate”, „am livrat”, „statul paralel”. Drulă își înscrie campania în filonul moral al lui Nicușor Dan, cu un „împreună pe drumul onest” care mobilizează publicul „core” antisistem; Băluță vorbește, inclusiv în clipuri cu familia, despre echilibru și despre omul „care a livrat la sectorul 4”; AUR și Anca Alexandrescu formulează o miză de mobilizare identitară în jurul statului paralel; Ciucu se așază în matca „tehnocratului care a învățat politică”, sugerând că știe procedura și harta orașului; iar Vlad Gheorghe își face loc în tot acest zgomot cu tema unei reforme administrative radicale, pe care o cere la pachet cu scrutinul din 7 decembrie. Toate acestea s-au văzut și s-au citit în ultimele zile; din păcate, nu și ceea ce ar delimita un mandat: un grafic Gantt, un buget pe patru ani, indicatori de performanță și penalități pentru întârzieri.
În acest decor, fiecare protagonist joacă rolul care îi vine cel mai natural. Ciucu, primarul sectorului 6, se prezintă pe sine ca managerul care poate „scala” de la sector la oraș – un portret pe care multe redacții l-au sintetizat deja.
Băluță, omul care a făcut din sectorul 4 un șantier permanent și vizibil, mizează pe recunoașterea brandului „am livrat” și pe emoționala fotografie de familie, repetând ideea de echilibru și rigoare.
Drulă își leagă campania de capitalul moral al președintelui în exercițiu, asumând un drum „onest” care promite mai mult decât numește.
Anca Alexandrescu, cu sprijinul AUR, aduce retorica „statului paralel” în centrul unei alegeri care are, în fapt, mize administrative, nu geopolitice.
Vlad Gheorghe vrea să rescrie foaia de joc prin referendum, dar mesajul nu ajunge încă la detaliul tehnic fără de care reforma este doar un jalon.
Toate aceste poziționări sunt, fiecare în felul ei, justificate strategic; niciuna nu este însă suficientă pentru a conduce o metropolă.
Ce nu se aude, de fapt, este vocea care spune: „iată banii, iată riscul, iată calendarul, iată cine răspunde”. Capitala nu are nevoie de o nouă metaforă morală sau de un alt inamic abstract; are nevoie de un primar general care să își asume disconfortul planificat pe patru ani – nu doar să îl administreze, ci să și îl anunțe din timp, să îl explice, să îl măsoare. Poate că mizăm prea mult pe magia cuvintelor și prea puțin pe muzica cifrelor.
Termoficarea nu cântă fără investiții și forță contractuală, consolidările nu se mișcă fără exproprieri, relocări și bani adevărați, traficul nu scade fără taxe sau restricții și alternative credibile, poluarea nu se reduce fără controale reale și sancțiuni, iar transparența nu există fără platforme care să permită controlul publicului. „Onestitatea” – valoarea aceasta atât de eficientă electoral în București – începe fix atunci când candidatul are curajul să spună: „o să doară – și aici veți afla de ce, cât și cât timp”.
Realismul politic recomandă o altă cale: să eviți să rostești ce deranjează, să promiți ce încape într-un clip de 30 de secunde, să te sprijini pe imagine și pe sondaj. Dar dacă bucureștenii au învățat ceva în ultimul deceniu, este că rețelele nu se înlocuiesc cu statusuri, clădirile nu se consolidează cu sloganuri, iar aerul nu se curăță cu bannere.
În aceste condiții, candidatul care ar ieși, în plină campanie, cu un „contract cu Bucureștiul” pe 12-24-36 de luni – public, granular, cu cifre, cu bugete, cu hărți, cu responsabilități și sancțiuni – ar polariza. Ar stârni rezistență, ar pierde voturi în zonele cele mai afectate de șantier. Ar câștiga însă exact tipul de încredere care transformă un mandat într-o politică publică: încrederea că nu doar „știe”, dar și face.
De aceea, finalul acestei campanii se va decide în liniștea din spatele zgomotului. Dacă această liniște rămâne plină de absențe – fără cifre, fără calendare, fără proiecte etapizate -, Bucureștiul va alege din nou între stiluri, nu între soluții. Dar dacă cineva rupe tiparul și pune pe masă planul complet – nemilos de concret, cu disconfortul recunoscut și cu rezultatul măsurabil -, atunci zgomotul se transformă în mandat.
În fond, Capitala nu caută o nouă poveste, ci un inginer-șef: pe cineva care, în loc să ne promită că „va fi bine”, să arate exact cât costă, unde începe, cine semnează, cum verificăm și când se vede pe teren. Iar acesta este singurul mod onest în care „onestitatea” devine mai mult decât un slogan.
Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media – filtrate rapid de un consumator compulsiv – Costi Rogozanu.
ABONEAZĂ-TE
Urmărește cel mai nou VIDEO
