Spasticitatea post-accident vascular cerebral (AVC) este o complicație care apare independent de hemipareza instalată imediat după producerea evenimentului vascular. Până la jumătate dintre pacienții cu AVC se pot confrunta cu spasticitate care, netratată cât mai devreme, îi transformă în dependenți de îngrijirea altor persoane.
Dr Cintezăă și dr. Tiu au explicat de ce este necesară recuperarea precoce Sursa FOTO: Pacientul 2.0
Spasticitatea musculară este diferită de hemipareza inițială pe care cu toții o asociem cu urmările unui accident vascular cerebral. Spasticitatea nu se instalează brusc, ci apare în perioada de după producerea evenimentului vascular. Dacă în cazul hemiparezei musculatura este moale, flască, iar pacientul nu are forță și nu-și mai poate controla membrele, în cazul spasticității musculatura devine rigidă, înțepenită. Această spasticitate, o complicație a AVC, apare de obicei la 3-6 săptămâni sau chiar mai târziu și este extrem de important să fie recunoscută, pentru a se începe terapia cât mai devreme astfel încât să crească șansele de recuperare.
Despre această complicație potențial invalidantă s-a vorbit pe larg în cadrul evenimentului „Spasticitatea post-AVC” organizat recent de platforma de sănătate Pacientul 2.0 și ALIA (Asociația pentru Lupta Împotriva Accidentului vascular cerebral).
Cifrele oficiale arată că în România se produc anual 60.000 accidente vasculare cerebrale, iar spasticitatea poate să apară până la aproape jumătate dintre cazuri. Se instalează relativ repede după faza acută, la două săptămâni, la aproximativ 25% dintre pacienți, însă poate să apară și mai târziu. După 12 luni, procentul crește la 38% în cazul celor aflați la primul accident vascular cerebral și la 44% pentru cei cu AVC recurent, arată specialiștii.
„Spasticitatea este o tulburare motorie și senzorială caracterizată de o hiperactivitate musculară care forțează flexia și aducția membrelor, blocându-le în poziții anormale. Este vital ca pacienții și aparținătorii să fie foarte atenți la semne, astfel încât să se poată interveni la timp cu tratament și terapii diverse, limitând astfel dizabilitatea”, atrag atenția organizatorii evenimentului.
Acțiunile zilnice devin imposibil de îndeplinit
Pentru un pacient care se confruntă cu spasticitate musculară post-AVC pe care nu o tratează, în relativ scurt timp sarcinile simple, cum sunt îmbrăcatul, spălatul, mâncatul etc. devin imposibil de dus la bun sfârșit, transformând persoana afectată într-una dependentă de ajutorul celor din jur. Spasticitatea afectează brațele, picioarele sau și brațele și picioarele. Tratarea acestei complicații cu rezultate cât mai bune depinde enorm de momentul în care este depistată și se începe intervenția, din acest motiv este deosebit de important ca familiile care au în îngrijire un pacient cu AVC să cunoască semnele.
Intervenția timpurie poate preveni pierderea permanentă a amplitudinii articulare. Procesul de scurtare a țesuturilor moi, cu restricționarea mobilității, rigidizarea articulațiilor și cronicizarea durerii, variază de la o persoană la alta, dar rapoartele medicale arată că, de regulă, debutează la două săptămâni după instalarea spasticității și poate atinge vârful în 3 luni.
Rigiditatea musculară sau pozițiile anormale ale membrelor sunt principalele semne care trebuie să trimită pacientul rapid la medic pentru o evaluare medicală.
„Obiectivul principal al neurologului este să salveze viața pacientului în faza acută a AVC-ului, dar este la fel de important să informăm pacientul și familia că recuperarea medicală timpurie poate preveni spasticitatea și poate îmbunătăți semnificativ independența și calitatea vieții” – a precizat prof. univ. dr. Cristina Tiu, medic primar neurolog, Șef secție Neurologie II, Spitalul Universitar de Urgență București.
În lume, în prezent, aproximativ 12 milioane de persoane fac AVC anual, ceea ce înseamnă un AVC la trei secunde, cifrele arătând o creștere a incidenței, concomitent cu o scădere îngrijorătoare a vârstei la care AVC-ul se produce.
Din totalul pacienților care fac AVC, 20% vor deceda în primele 30 de zile, „așa se întâmplă peste tot în lume, asta ține de gravitatea accidentului vascular cerebral”, a precizat dr. Tiu. Alți 30% rămân cu dizabilitatea severă, iar aceștia au nevoie de recuperare cât mai devreme de la instalarea semnelor.
„Dacă ai spasticitate – mergi rău, faci o anumită postură, te doare, pentru că ești într-o contractură musculară tot timpul și deși ai avea forța musculară să faci anumite mișcări, nu poți pentru că există acest tonus crescut care te pune într-o poziție vicioasă”, a explicat dr. Tiu.
Cine trebuie să identifice spasticitatea?
În situația ideală, dacă medicii ar avea suficient timp să facă educație medicală, aparținătorul ar putea să recunoască semnele timpurii și să apeleze medicul, explicând în detaliu ce se întâmplă, dar nicăieri nu se întâmplă asta, a arătat dr. Tiu. În România nu se întâmplă nici măcar ca pacientul să fie urmărit post AVC într-un mod standardizat.
„Ar trebui să vezi la trei luni omul care a făcut AVC, ar trebui să ai o foarte bună colaborare cu un neurolog din ambulator care să-l primească, cu medicul de familie care să știe ce să urmărească”, a mai menționat dr. Cristian Tiu.
Societatea de Neurologie lucrează în prezent la elaborarea unor ghiduri cu recomandări de bună practică, acestea conținând și „post-stroke ceck list”, o listă a semnelor de urmărit post-AVC. Printre întrebările de pus, în momentul prezentării la control, sunt: își ia medicamentele?; au fost făcute investigațiile care i-au fost recomandate? Se descurcă singur?; are mobilitatea bună?; are dureri; are incontinență?; poate să comunice cu cei din jur? e trist?; e deprimat? are tulburări cognitive? cum e viața lui post-AVC? s-a întors la muncă? cum sunt relațiile cu familia? etc.
Ideal ar fi ca medicul care îl evaluează pe pacient să aibă timp să treacă prin acest chestionar și ulterior să-l îndrume către un alt specialist dacă situația o impune și să se evalueze progresul până la vizita următoare, a mai punctat medicul.
„Trebuie să tindem către mai bine. Dacă noi zicem că nu se poate din start și nu încercăm nimic, nu vom obține nimic”, a mai spus dr. Tiu.
„Rolul familiei este esențial”
Despre importanța depistării timpurii a spasticității musculare a vorbit și prof. univ. dr. Delia Cinteză, medic primar Medicină fizică și de Reabilitare în cadrul I.N.R.M.F.B., explicând că nu există secrete. Există în schimb două elemente importante în depistarea precoce: atenția foarte mare a echipelor medicale care îngrijesc pacienții cu AVC, printr-o supraveghere amănunțită realizată zilnic pe perioada îngrijirii, și, respectiv, atenția sporită a familiei pacientului atunci când acesta ajunge în grija familiei.
„Chiar dacă pacienții cu spasticitate post-AVC nu sunt cei mai simplu de tratat, kinetoterapia, exercițiile specifice și tratamentul medicamentos adecvat pot face diferența. Rolul familiei este esențial: susținerea și implicarea lor în programul de recuperare cresc șansele de succes ale terapiei”, a menționat dr. Delia Cinteză.
Intervenția timpurie ar trebui să se realizeze cu integrarea mai multor terapii, astfel sporind șansele de recuperare a funcțiilor motorii, creșterea independenței și îmbunătățirea calității vieții atât pentru pacienți, cât și pentru familiile lor.
Mai multe terapii înseamnă de asemenea o echipă multidisciplinară, în secții de reabilitare medicală, care în foarte puține cazuri, raportat la necesitate, este disponibilă. După reabilitarea inițială, programele de recuperare trebuie urmate toată viața, în regim ambulatoriu sau de internare de zi, sau, dacă recuperarea a fost satisfăcătoare, cu un program desfășurat la domiciliu, cu reevaluare periodică. Programul ar trebui individualizat, iar medicul de familie are pentru asta un rol deosebit de important, acesta urmând să facă legătura între specialiști și familia pacientului.
Cât despre intervențiile disponibile astăzi, există tratament care să țină în frâu spasticitatea, a mai precizat dr. Cinteză. Sunt tratamente atât non-farmacologice, cât și tratamente farmacologice (injecții sau pilule). Tratamentul trebuie început cât mai rapid, ținând cont de gravitatea AVC, de alte boli de care pacientul suferă, de vârsta pacientului (după 80 de ani capacitatea organismului de a se reface este mai scăzută).
Din faza acută se poate începe prevenția. Pacientul care a suferit un AVC va fi așezat corect, se schimbă la cel mult două ore poziția pacientului în pat (evitând astfel inclusiv escarele, care sunt sursă de infecție și care pot determina instalarea spasticității) etc..
Cât despre echipa multidisciplinară care în cazul ideal ar trebui să îngrijească un pacient post-AVC, aceasta reunește: medicul de reabilitare (coordonator), fizioterapeut, logoped, psiholog, terapeut ocupațional, ortezist, asistenți specializați, membrii familiei și pacientul (aceștia fiind cei mai importanți membri ai echipei).
Realitățile locale fac imposibil de aplicat modelul de mai sus, a arătat însă dr. Cinteză, echipele fiind adesea incomplete. De asemenea, se folosește sub potențial resursa din ambulatoriu și posibilitatea internărilor de zi care ar putea să asigure continuitatea terapiei.
„Speranța mea este, acum, când se discută despre o strategie națională în acest sens, ca serviciile la domiciliu să fie mult îmbunătățite în ceea ce privește serviciile de reabilitare medicală, măcar pentru pacientul cu AVC care are și nenorocul să se instaleze spasticitatea”, a mai menționat dr. Cinteză.
Serviciile disponibile pe hârtie, inaccesibile în practică
Șansa de recuperare a pacienților care au suferit un AVC depinde, în practică, de foarte mulți factori. Deși în teorie aceștia pot beneficia de foarte multe servicii, în practică lucrurile adesea se împotmolesc. Nemaivorbind de faptul că „una este să fii pacient în București, alta în țară”, există limitări impuse de legislație. Medicul de familie Daciana Toma a semnalat, de exemplu, că unui pacient i se decontează cu bilet de trimitere doar 21 zile de recuperare pe an, or dacă a avut ghinionul ca înainte de AVC să fi apelat la recuperare pentru un alt episod acut, de exemplu lumbago, zilele efectuate se scad din cele 21 prevăzute anual.
„Pe de altă parte, sunt îngrijirile la domiciliu. Sunt oameni absolut minunați, dar extrem de rar au kineto-terapeut în echipă deși teoretic se decontează”, a punctat medicul de familie. Așa se face că în teorie multe servicii sunt acoperite, dar în practică nu are cine să le presteze. Este și cazul terapiei psihologice, pentru care nu există suficienți medici specialiști care la rândul lor să aibă colaborări cu psihologi în contract cu CAS, iar exemplele pot continua.
