Era vara anului 1926, iar cel mai dorit bărbat din America zăcea pe o masă de operaţie la New York Polyclinic Hospital, cu peritonita înaintând tăcut prin corp. Rudolph Valentino, actorul care adusese tangoul argentinian în cinematografele americane, bărbatul pentru care femeile leşinaseră la propriu în fotolii de cinema, a murit pe 23 august 1926, la 31 de ani, fără un ban în cont şi fără să fi apucat să înţeleagă pe deplin ce anume devenise. A lăsat în urmă un chip pe care America nu îl va uita şi o întrebare pe care nu şi-a pus-o niciodată în cuvinte: cât din el fusese real şi cât fusese doar pânza pe care alţii îşi pictaseră visurile?
Tânărul italian care a cunoscut gloria în America Foto: Getty Images
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Castellaneta este un orăşel în Puglia aşezat la marginea unui platou calcaros deasupra unui canion pe care localnicii îl numesc La Gravina. Case albe, praf şi o vară care parcă nu se mai termină. Acolo s-a născut Rodolfo, pe 6 mai 1895 – al treilea copil din patru, botezat cu tot cortegiul de prenume pe care familiile burgheze italiene le considerau obligatorii: Rodolfo Pietro Filiberto Raffaele Guglielmi. Sufixul aristocratic „di Valentina d’Antonguolla“ pe care îl va adăuga mai târziu nu apare în niciun registru de naştere sau de botez – vine din propriile lui relatări ulterioare, dintr-o poveste pe care mama i-o spusese în copilărie: că „di Valentina“ e un titlu papal, iar „d’Antonguolla“ marchează un drept obscur asupra unei proprietăţi regale, pierdut cu mult timp în urmă fiindcă un strămoş Guglielmi ucisese un Colonna într-un duel şi fugise din Roma la Martina Franca. Adevărată sau nu, povestea relevă felul în care Rodolfo s-a construit pe sine: dintr-un mozaic de întâmplări, cu un ochi constant pe efectul pe care îl produce.
Tatăl, Giovanni, originar din Martina Franca, Apulia, fusese căpitan de cavalerie în armata italiană şi ajunsese medic veterinar cu preocupări în bacteriologie: un om serios, permanent nemulţumit de băiatul pe care îl avea. Mama, Marie Berthe Gabrielle Barbin, era franţuzoaică din Franche-Comté, născută la Lure şi fostă doamnă de companie a marchizei Giovinazzi înainte să se mărite şi să vină tocmai în Puglia. Ea îi insuflase lui Rodolfo o nevoie acută de eleganţă pe care Castellaneta nu o putea satisface.
Micul și talentatul Rudolph. Foto: Wikipedia
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Copilul era, după toate mărturiile, o mică pacoste. Frumos – excepţional de frumos, cu un temperament neliniştit şi teatral –, dar slab la învăţătură şi indisciplinat fără un motiv anume. La Colegiul „Dante Alighieri“ din Taranto – echivalentul şcolii gimnaziale – a învăţat atât de prost încât a trebuit să repete un an. În acea perioadă a intrat în echipa de fotbal a colegiului, unde i se spunea „Mercur“, după zeul mesager cu aripi la picioare – o poreclă care zicea totul despre felul în care se mişca şi nimic despre cum stătea locului. Felul lui neastâmpărat l-a trimis în cele din urmă la un internat în Perugia. Rodolfo a crescut între criticile şi nemulţumirile tatălui şi răsfăţul mamei, pendulând între cei doi, fără să se apropie cu adevărat de vreunul.
Când băiatul împlinise 11 ani, tatăl a murit de malarie. Mama a preluat ce rămăsese de pe urma lui şi s-a zbătut să facă din el un bărbat cu un viitor clar. Rodolfo visase să devină ofiţer de cavalerie şi dorea să se înscrie la Academia Regală Navală. A dat examenul scris şi l-a trecut, dar a picat proba fizică: circumferinţa pieptului lui era cu puțin peste doi centimetri mai mică decât cerinţa minimă – un eşec care l-a marcat şi despre care nu vorbea. În cele din urmă, mama lui l-a trimis la Institutul Agricol „Sfântul Ilarie“ din Nervi, în provincia Genova, unde – spre surprinderea tuturor – i-au plăcut studiile şi a absolvit cu o diplomă. Apoi, la 17 ani, a fost trimis la Paris şi Monte Carlo, cu speranţa că Europa mai cosmopolită va face din el un bărbat. La Paris a dus o viaţă boemă: a învăţat tangoul, pe atunci considerat controversat şi aproape indecent, a intrat în cercurile la modă şi şi-a epuizat rapid economiile. Parisul i-a arătat lui Rodolfo că există lumi în care felul în care te mişti contează şi că eleganţa se poate cultiva. S-a întors în Italia fără slujbă şi fără planuri. Familia a deliberat şi a hotărât că doar America ar putea face din el un bărbat adevărat. Era 1913.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Toate pânzele sus către New York
A traversat Atlanticul pe vaporul SS Cleveland plecând din Genova pe 9 decembrie 1913, cu o cambie bancară de 4.000 de dolari de la Credito Italiano. Îşi făcuse cărţi de vizită imprimate cu o stemă de familie pe care şi-o inventase şi a urcat la bordul vaporului ca pasager la clasa a doua pentru că acolo mama îi cumpărase biletul. Rodolfo a considerat, însă, opţiunea nepotrivită şi a făcut upgrade la clasa întâi plătind diferenţa, fiindcă mediul social de acolo îl putea ajuta să îşi creeze conexiuni utile. În timpul călătoriei de 14 zile şi-a exersat engleza şi s-a dovedit un partener de dans popular printre pasagere – o repetiţie involuntară pentru ceea ce urma să facă în SUA. Nevoia de a părea mai mult decât era va fi o temă care va reveni de-a lungul întregii lui vieţi.
A debarcat în New York pe 23 decembrie 1913, la 18 ani. Nu a trecut prin inspecţia de la Ellis Island – pasagerii de la clasa întâi erau procesaţi la bordul navei. Autorităţilor de imigrare le-a declarat că e „agricultor“ de profesie şi şi-a trecut al doilea prenume ca „dei Marchesi“, în speranţa că va fi considerat descendent de marchiz. A schimbat bani la Brown Brothers pe Wall Street, a luat masa la Rector’s – restaurantul de pe Broadway frecventat de actori şi personalităţi – şi s-a cazat la Giolito’s, o pensiune de pe West 49th Street unde se vorbea italiana. Aşa a ajuns în America: cu câteva sute de dolari şi cu un nume pe care americanii nu puteau să-l pronunţe.
Lui Valentino, dansul i-a asigurat traiul. Foto: Getty Images
New Yorkul din 1913 nu era sentimental cu nimeni. Rodolfo a făcut tot ce se poate face când nu ai nimic: s-a angajat ca ucenic de grădinar peisagist la Oak Hill, proprietatea lui Cornelius N. Bliss Jr. din Brookville, Long Island, dar nu i-a plăcut deloc munca. A neglijat îndatoririle, a avariat motocicleta proprietarului într-un accident şi a fost concediat. A lucrat apoi ca ajutor de chelner, a lustruit obiecte din alamă, a măturat magazine şi trotuare. Şi-a amanetat bunurile, s-a mutat la Hotelul Mills unde camerele costau 12 cenţi pe noapte şi, când nu şi-a mai putut permite nici atât, a dormit câteva nopţi în Central Park şi s-a spălat la hidranţii stradali. În tot acest timp, tânărul cu trăsăturile ieşite din comun a descoperit repede că trupul lui valora ceva, că graţia lui naturală în felul de a se mişca putea fi plătită. A găsit de lucru la Maxim’s, un cabaret din Manhattan, ca dansator angajat (taxi dancer), unde bărbaţii erau plătiţi ca să fie parteneri de dans ai clientelor singure: un dans, o seară. O meserie de graniţă, undeva între servitor şi entertainer, pe care lumea bună o privea de sus şi o practica în acelaşi timp.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
În decembrie 1914, dansatoarea de salon Bonnie Glass l-a angajat ca înlocuitor pentru fostul ei partener, Clifton Webb, plătindu-l cu 50 de dolari pe săptămână. Valentino a văzut imediat diferenţa faţă de Maxim’s: dansul de revistă oferea vizibilitate şi prestigiu, nu doar bacşişuri. Prezentat pe afişe ca „Monsieur Rudolph“, a performat cu Glass la Rector’s, la Café Montmartre, la Winter Garden Theatre şi la prestigioasele săli B.F. Keith din toată ţara. A plecat în turneu la Boston, Washington, Buffalo. Când Glass s-a căsătorit şi s-a retras din activitate, Joe Pani, proprietar de restaurant, l-a angajat pe Valentino ca partener al lui Joan Sawyer, cu care a făcut turnee în marile oraşe din estul Americii. A dansat tangou înaintea preşedintelui Woodrow Wilson, la Washington. Mult mai târziu, vorbind despre acele zile, spunea că seara aceea fusese prima confirmare că existenţa lui conta, că nu era doar un emigrant cu un nume imposibil de pronunţat. Câştiga în jur de 240 de dolari pe săptămână – o sumă remarcabilă pentru un imigrant fără trecut, dar mai puţin decât în visurile lui.
Scandalul şi fuga spre vest
Lumea bună din New York, cea cu care dansa, era una în care banii şi minciunile trăiau confortabil împreună. Rodolfo s-a apropiat de Blanca de Saulles, o moştenitoare chiliană prinsă într-o căsătorie nefericită. A depus mărturie în procesul ei de divorţ, susţinând că soţul comisese adulter – un gest care l-a plasat în centrul unui scandal nedorit. Blanca a câştigat divorţul şi, câteva luni mai târziu, l-a împuşcat pe fostul soţ. Rodolfo rămăsese prins în poveste, asociat cu ceva neplăcut, şi toţi cei care îl angajaseră înainte încetaseră să îl mai caute.
A plecat din New York urmând o companie de operetă spre vest. Apucase să apară, în 1916, în câteva roluri de figuraţie în producţii precum „The Foolish Virgin“ şi „Seventeen“, fără să fie menţionat pe generic. Compania s-a destrămat undeva în Utah. A luat în considerare, pentru o clipă, ideea de a deveni fermier în California, dar apoi s-a alăturat turneului producţiei lui Al Jolson, „Robinson Crusoe, Jr.“, care se îndrepta spre Los Angeles. A ajuns în San Francisco, unde a obţinut un mic rol într-o producţie teatrală numită „Nobody Home“. Acolo l-a întâlnit pe actorul Norman Kerry, cel care i-a spus că la Los Angeles se fac lucruri noi în fiecare săptămână. S-au mutat împreună la Los Angeles şi au devenit colegi de cameră la Hotelul Alexandria. Pe drum şi-a schimbat numele – Rodolfo Guglielmi devenea Rudolph Valentino, parţial pentru că americanii nu puteau pronunţa Guglielmi, parţial pentru că voia să lase New Yorkul în urmă ca pe o altă viaţă. Era anul 1918.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
America l-a iubit până l-a omorât
Hollywoodul din 1918 nu ştia ce să facă cu Valentino. Modelele de masculinitate pe ecran erau Douglas Fairbanks şi Wallace Reid – blonzi, atletici, americani pursânge. Valentino era exact opusul: ten închis, ochi negri, o senzualitate pe care directorii de casting o citeau drept ameninţare. Îl puneau în roluri de gangster, personaje exotice. D.W. Griffith îl evaluase şi îl refuzase pentru că avea un stil actoricesc prea expresiv. L-a angajat totuşi ca dansator în prologul unui film: un corp util, nu o prezenţă dramatică. Primul rol cu un nume pe afiş a venit în „The Married Virgin“, trecut pe generic ca „Rodolfo di Valentina“.
Actrița americană Jean Acker. Foto: Profimedia
A jucat în producţii mici, a trăit strâmtorat. Când a aplicat la Universal Studios în 1919, a declarat că intrase în cinematografie pentru că era „sătul de dansul de salon“. Tot atunci a aflat că mama lui murise în Italia. Tristeţea l-a împins să se însoare cu Jean Acker în noiembrie 1919. Jean era, însă, lesbiană, prinsă între sentimentele pentru actriţa Grace Darmond şi presiunile unui Hollywood care nu tolera astfel de lucruri. Presa vremii a scris că în noaptea nunţii, Jean a încuiat camera pe dinăuntru şi l-a lăsat pe hol.
Valentino, cel care a inventat fără să vrea „Latin Lover“
June Mathis era scenaristă la Metro Pictures cu o rară intuiţie pentru talent. L-a văzut pe Valentino în „Eyes of Youth“, un film fără importanţă din 1919, şi a recunoscut imediat ceva ce nimeni altcineva nu căutase: un star. Voia ca rolul lui Julio Desnoyers din „The Four Horsemen of the Apocalypse“ să fie al lui Valentino. La insistenţele ei, studioul l-a distribuit.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Filmul a ieşit în 1921 şi a fost printre primele producții care au depăşit un milion de dolari la box-office. Scena tangoului, în care Valentino „smulge“ partenera de dans a unui bărbat cu o singură privire şi dansează cu o combinaţie de aroganţă şi tandreţe pe care ecranul nu o mai văzuse, a declanşat în toată America un val de entuziasm pentru tangou. Se spune că femeile leşinau în scaunele cinematografelor. Valentino era, dintr-odată, cel mai dorit bărbat din emisfera vestică – deşi el însuşi privea acest lucru cu o detaşare aproape melancolică. „Femeile nu sunt îndrăgostite de mine, ci de imaginea mea de pe ecran“, explica mai târziu. „Eu sunt doar pânza pe care ele îşi pictează visurile“. Metro, în schimb, a refuzat să-i mărească salariul la peste 350 de dolari pe săptămână şi l-a forţat imediat să accepte o producţie mediocră. Atunci, Valentino şi-a căutat alt studio.
Șarmanul Valentino, în 1921 Foto: Getty Images
Tot în acelaşi an a ieşit filmul „The Sheik“. Artistul a încercat însă să distanţeze personajul de stereotip: „Oamenii nu sunt sălbatici doar pentru că au pielea mai închisă la culoare. Arabii sunt demni şi au o minte ageră“. Doar că pe ecran juca exact şeicul răpitor şi primitiv pe care cuvintele lui îl negau – publicul nu venea să vadă un om cu nuanţe, ci fantezia pe care o proiectase asupra lui. Filmul ar fi imposibil de produs astăzi. Atunci a fost o senzaţie fără precedent. Şi aşa a intrat în limbaj sintagma „Latin Lover“ şi nu a mai plecat.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Căsnicia ține trei ani
Pe platoul de filmare de la „Camille“ – un film al Allei Nazimova din 1921 – a întâlnit-o pe Winifred Shaughnessy, care se prezenta drept Natacha Rambova: un pseudonim construit cu acelaşi instinct pentru imagine pe care îl avea şi el. Designer de costume şi scenografie, cu un gust rafinat şi o voinţă de fier, Natacha era genul de femeie care ştia exact ce vrea. Valentino s-a îndrăgostit rapid şi iremediabil. S-au căsătorit în mai 1922, în Mexicali, Mexic, ca să ocolească legea californiană. Problema era că Valentino nu era încă divorţat legal de Jean Acker, prima lui soţie. A fost arestat pentru bigamie şi eliberat pe cauţiune de prieteni. Surprinzător, publicul a privit scandalul ca pe o dovadă de romantism nesăbuit. Au trăit separat un an, aşa cum cerea legea, şi s-au recăsătorit legal în 1923, în Indiana.
Suflete pereche doar trei ani: Valentino și Natacha Rambova. Foto: Profimedia
Natacha vedea, însă, slăbiciunile contractelor lui şi îl împingea spre mai mult control creativ. Intenţia era bună, rezultatele – mai puţin. Proiectele pe care i le alegea îl deghizau în dandy pudrat şi costumat exotic, departe de personajele care îl făcuseră celebru. Presa de atunci s-a îndreptat împotriva ei cu o ură sistematică: ea era femeia care îi strica cariera. Când United Artists i-a oferit lui Valentino un contract solid, condiţia era clară: Natacha nu mai intră pe platou. El a acceptat. Era, într-un fel, un ultimatum pe care şi-l pusese singur – între soţie şi carieră, alesese cariera. Ea a înţeles: în octombrie 1925, Natacha a depus actele de divorţ în Franţa şi a trimis o declaraţie prin manager, fără să mai vorbească direct cu el. Cei doi nu s-au mai văzut niciodată.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
„Mai degrabă o stea decât o femeie“
Dacă Natacha Rambova fusese femeia care încercase să îl modeleze, Pola Negri a fost cea care l-a iubit – sau cel puţin aşa a ţinut să spună lumii întregi. Apolonia Chałupec – născută în Polonia în 1897, ajunsă la Hollywood cu un trecut de stea a cinematografiei mute europene – era în 1925 una dintre cele mai cunoscute actriţe de la Paramount Pictures, cu un talent real şi un simţ puternic pentru publicitate. Valentino şi Pola s-au întâlnit în vara lui 1925, la scurt timp după ce divorţul de Natacha devenise public. Relaţia lor a captivat presa cu o intensitate pe care niciunul nu o descurajase: erau fotografiaţi împreună la premiere, la restaurante, la volanul maşinilor scumpe. Pola susţinea că erau logodiţi – Valentino nu a confirmat niciodată oficial, deşi nu a negat cu vehemenţă.
Pola i-a fost devotată și după moarte. Foto: Profimedia
Cei care îi cunoşteau pe amândoi aveau rezerve. Chaplin nota că Pola era „mai degrabă o stea care ştia să fie stea decât o femeie care ştia să iubească“. Presa americană o privea cu suspiciune: era străină, cu un accent imposibil de ascuns şi cu o carieră construită în Germania lui Ernst Lubitsch, nu în studiouri americane. Valentino, la rândul lui, părea că oscilează între afecţiunea sinceră şi nevoia de a nu rămâne singur. După moartea lui, Pola Negri a sosit la New York îmbrăcată complet în negru şi a leşinat spectaculos la vederea sicriului – o scenă pe care reporterii au descris-o cu detalii ample şi pe care unii au primit-o cu scepticism. Aranjamentul de crini albi cu numele lui „Rudy“ scris în flori, pe care l-a instalat pe catafalc, a rămas imaginea cea mai fotografiată a întregului cortegiu. Dacă durerea ei era reală sau nu – întrebarea rămâne deschisă.
Pudriera
Pe 18 iulie 1926, „Chicago Tribune“ a publicat un editorial nesemnat, „Pink Powder Puffs“, în care autorul anonim îl acuza pe Valentino că efeminizase bărbatul american. Pretextul: un distribuitor de pudră de faţă apărut în toaleta pentru bărbaţi a unui hotel din Chicago. Editorialistul scria: „De ce nu l-a înecat cineva pe Rudolph Guglielmo, alias Valentino, cu ani în urmă?“. Valentino s-a întâlnit cu eseistul H.L. Mencken de la „Sun“ căutând un sfat. Mencken l-a sfătuit să lase „această farsă îngrozitoare să se stingă de la sine“. Valentino a insistat că editorialul era „infam“ şi a provocat autorul la o confruntare personală. Nimeni din redacţia „Chicago Tribune“ nu a dezvăluit vreodată numele. Frank „Buck“ O’Neill, un jurnalist sportiv de la „New York Evening Journal“, s-a prezentat în locul celui anonim. Meciul a avut loc pe acoperişul Hotelului Ambassador din New York, cu campionul Jack Dempsey ca arbitru. Valentino a câştigat. Dempsey a spus: „Era cel mai viril şi masculin dintre bărbaţi. Femeile erau ca muştele la miere“. Valentino a câştigat, aşadar, meciul, dar nu a rezolvat nimic. Adversarul real nu era jurnalistul anonim de la „Chicago Tribune“, ci o nelinişte mai veche şi mai greu de numit: Valentino reprezenta un tip de masculinitate senzuală, latină, care nu existase până atunci – şi tocmai asta deranja. Cum nu aveau un argument mai bun, criticii scriau despre pudră şi efeminare.
Foto: Wikipedia
După doar o lună, imediat după moartea lui Valentino, Mencken scria în „The Baltimore Sun“: „Nu acel episod nesemnificativ din Chicago îl măcina, ci întreaga inutilitate grotescă a vieţii sale. Iată un tânăr care trăia zilnic visul a milioane de alţi bărbaţi. Iată unul care era un magnet pentru femei. Iată unul care avea bogăţie şi faimă. Şi iată unul care era extrem de nefericit“.
La acea vreme, Valentino făcea parte dintr-un cerc social restrâns de la Hollywood, din care mai făceau parte Charlie Chaplin, John Barrymore, Mary Pickford, Douglas Fairbanks, Alma Rubens, Harry d’Arrast, Harry Crocker şi celebra autoare de cronici mondene Louella Parsons. Grupul se întâlnea de câteva ori pe săptămână la locuinţa actriţei Marion Davies. Parsons îşi amintea mai târziu că Valentino era „probabil cel mai liniştit şi rezervat membru al micului nostru grup“, descriindu-l ca fiind „un bărbat straniu, introspectiv. Rudy avea femeile la picioare. Şi totuşi, nu a fost niciodată fericit în viaţa sa amoroasă“. Conform spuselor lui Parsons, Valentino şi-a explicat la un moment dat nefericirea romantică cu o resemnare caracteristică: „Femeile pe care le iubesc nu mă iubesc pe mine. Celelalte nu contează“. Tot atunci, Chaplin observase că „Valentino avea un aer de tristeţe. Îşi purta succesul cu eleganţă, părând aproape copleşit de el. Era inteligent, liniştit şi lipsit de vanitate… Niciun bărbat nu a exercitat o atracţie mai mare asupra femeilor; niciun bărbat nu a fost mai înşelat de ele“.
Ultimele luni
„The Son of the Sheik“ – continuarea filmului care îl lansase – era în cinematografe în vara lui 1926. Îl filmase bolnav, cu datorii, deşi ura imaginea de şeic. Spunea că rolul lui preferat rămânea Juan Gallardo din „Blood and Sand“: „Dacă ar fi să mor, aş vrea să fiu ţinut minte ca actor datorită acelui rol, cred că e cel mai bun al meu“.
Foto: Wikipedia
Pe 14 august 1926, a doua zi dimineaţă după o petrecere, s-a trezit cu dureri violente în abdomen. Câteva ore mai târziu era pe masa de operaţie la New York Polyclinic Hospital: ulcer perforat şi apendicită acută – combinaţie pe care medicii o vor numi mai târziu „sindromul Valentino“. Medicii au declarat că operaţia decursese bine. De fapt, nu decursese deloc bine. Peritonita se extinsese la plămânul stâng. Pe 23 august, când managerul Ullman a încercat să coboare jaluzeaua ferestrei, s-a opus: „Nu trage jaluzeaua. Mă simt bine“. Au fost ultimele lui cuvinte în engleză. La ora 8.00 a intrat în comă. La 12.10, inima s-a oprit. Avea doar 31 de ani.
Vestea a ajuns în stradă în câteva ore. S-au raportat tentative de sinucidere printre fani în mai multe state. La Frank Campbell Funeral Home din Manhattan, s-au strâns peste 30.000 de oameni, iar geamurile s-au spart sub presiunea mulţimii. Sicriul a costat 10.000 de dolari. Pola Negri instalase un aranjament de crini cu numele lui pe catafalc. Casa funerară angajase actori să imite o gardă de onoare din „Cămăşi Negre“ fasciste, trimisă chipurile de Mussolini. Chaplin a deplâns moartea lui ca fiind drept „una dintre cele mai mari tragedii din istoria cinematografiei“ şi i-a purtat sicriul la Beverly Hills. June Mathis, care cedase cripta de la Hollywood Forever Cemetery pentru a fi înhumat Valentino, a murit un an mai târziu şi a fost înmormântată alături. Valentino murise sărac, fără un ban. Ceea ce a rămas după el nu mai era Rudolph Valentino – era un ecran gol pe care alţii urmau să îşi proiecteze propriile versiuni, la nesfârşit.
Pânza pe care alţii şi-au pictat visurile
Există câteva feluri în care un mit poate supravieţui. Uneori prin filmele care încearcă să îl reconstituie şi, prin chiar efortul acela, spun mai mult despre propria lor epocă decât despre subiect. Valentino a inspirat trei astfel de producţii. Fiecare a ratat ceva. Fiecare a adus altceva.
Peste 100.000 de oameni au făcut parte din cortegiul funerar. Foto: Wikipedia
Prima a venit în 1951, la 25 de ani după moartea lui. Columbia Pictures l-a distribuit pe Anthony Dexter – ales nu pentru talent, ci pentru că semăna suficient cât să nu supere fanii. Filmul, regizat de Lewis Allen, e o biografie în mare măsură inventată: povestea principală de iubire fictivă, June Mathis redusă la un rol de sprijin, contradicţiile reale ale lui Valentino absente. Hollywoodul din 1951 nu era pregătit să le abordeze. Şi totuşi Dexter dansează bine, cinematografia în Technicolor e caldă, iar scenele care recreează tangoul şi costumul de matador au o energie autentică. Era suficient pentru public. Nu era suficient pentru Valentino.
24 de ani mai târziu, ABC l-a distribuit pe Franco Nero – italian, cu accentul potrivit şi cu o prezenţă fizică apropiată. Filmul lui Melville Shavelson din 1975 se autointitulează transparent „o ficţiune romantică“, scutindu-se de orice obligaţie faţă de fapte. Suzanne Pleshette salvează scenariul cu o versiune ficţionalizată a lui June Mathis – sardonică, vie, mai interesantă decât îi permite textul. Valentino interpretat de Nero era mai degrabă un personaj de telenovelă decât omul complex care fusese cu adevărat. Dar Nero rămâne, pentru mulţi, cel mai convingător Valentino de pe ecran.
Dacă filmul lui Shavelson fusese prea cuminte, cel al lui Ken Russell din 1977 a compensat cu vârf şi îndesat. Cu Rudolf Nureyev în rolul principal – cel mai cunoscut dansator din lume la acea vreme, care crescuse văzând filmele lui Valentino în cinematografe. Nureyev spusese că „am fost plăcut surprins. Contrar a ceea ce citisem – că jocul lui Valentino era primitiv – l-am găsit foarte reţinut. În timp ce toţi cei din jurul lui suprajucau, el era bun şi eficient“. Russell structurează povestea prin flashbackuri, lăsând femeile din viaţa lui să reconstituie traiectoria. Distribuţia devine o glumă involuntară despre identitate: Caron, dansatoare, nu dansează. Phillips, cântăreaţă, nu cântă. Un star rus joacă rolul iubitului latin al Americii. Scenele de dans sunt extraordinare. Restul e inegal. Filmul a dezamăgit la box-office, dar a câştigat în anii de după o reputaţie de film-cult.
Ce rămâne din aceste trei tentative? Impresia că subiectul scapă oricărei reconstituiri definitive. Dexter l-a jucat cu deferenţă. Nero cu forţă naturală. Nureyev cu propriul lui mit suprapus peste al altuia. Niciunul nu a reuşit cu totul, pentru că Valentino fusese, înainte de orice altceva, o suprafaţă pe care oamenii proiectau ce voiau să vadă. Filmele despre el nu fac decât să repete, la altă scară, exact ce făceau cinematografele în 1921.
\n const _iprc = performance.now();\n\u003C/script>\n\n\u003Cscript class=\”optanon-category-C0004\” type=\”text/plain\”>\nconsole.log(\”*** cookieconsent done:\”, Math.round(performance.now() – _iprc) / 1000);\n gtag(‘event’, ‘cookieconsent’, {\n name: ‘load’,\n value: Math.round(performance.now() – _iprc) / 1000\n });\n\u003C/script>\n\u003C!– END PERFORMANCE COOKIE PRO –>\n\n{{#unless context.ads_disabled}}\n\n\u003Cscript class=\”optanon-category-C0004\” type=\”text/plain\” src=\”//a.teads.tv/page/99553/tag\” async=\”true\”>\u003C/script>\n{{/unless}}\n\n\u003Cdiv data-ad=\”adevarul.ro_728x90_sticky_display_bottom_adevarul_bottom_center_leaderboard\” data-devices=\”m:0,t:1,d:1\” class=\”demand-supply\”>\u003C/div>\n\n{{#if context.content}}\n\n{{#unless context.ads_disabled}}\n\u003Cscript class=\”optanon-category-C0004\” type=\”text/plain\” src=\”https://cnt.trvdp.com/js/1544/6545.js\”>\u003C/script>\n{{/unless}}\n\n\n{{/if}}\n\n\n”,”html_mobile”:”\n\n\n\u003C!– CHECK PERFORMANCE COOKIE PRO –>\n\u003Cscript>\n const _iprc = performance.now();\n\u003C/script>\n\n\u003Cscript class=\”optanon-category-C0004\” type=\”text/plain\”>\nconsole.log(\”*** cookieconsent done:\”, Math.round(performance.now() – _iprc) / 1000);\n gtag(‘event’, ‘cookieconsent’, {\n name: ‘load’,\n value: Math.round(performance.now() – _iprc) / 1000\n });\n\u003C/script>\n\u003C!– END PERFORMANCE COOKIE PRO –>\n\n{{#unless context.ads_disabled}}\n\n\n\u003Cscript\n class=\”optanon-category-C0004\”\n type=\”text/plain\”\n src=\”//a.teads.tv/page/99553/tag\”\n async=\”true\”\n>\u003C/script>\n\n{{/unless}} \n\n\u003Cdiv\n data-ad=\”adevarul.ro_sticky_mobile_bottom\”\n data-devices=\”m:1,t:0,d:0\”\n class=\”demand-supply\”\n>\u003C/div>\n\n{{#if context.content}} \n\n\n{{#unless context.ads_disabled}}\n\u003Cscript class=\”optanon-category-C0004\” type=\”text/plain\” src=\”https://cnt.trvdp.com/js/1544/6545.js\”>\u003C/script>\n{{/unless}}\n\n{{/if}}\n\n”},”updated_at”:”2025-11-01T11:31:21.462Z”},”AdPosition_head”:{“data”:{“custom_fields”:{},”for_desktop”:true,”for_mobile”:true,”html_desktop”:”\u003Cmeta name=\”profitshareid\” content=\”934cd37887433d585a2a227ef0576fcc\” />\n\n\n\n{{#unless context.ads_disabled}}\n\n\n{{#if context.content}}\n\u003Cscript type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0004\” src=\”https://jsc.mgid.com/site/960965.js\” async>\u003C/script>\n\n\n\u003Cscript type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0004\”>\n (function () {\n if (document.location.pathname.indexOf(“https://adevarul.ro/ghid-de-cumparaturi”) === 0) {\n return;\n }\n\n const s = document.createElement(\”script\”);\n s.src = \”https://srv.divee.ai/storage/v1/object/public/sdk/divee.sdk.latest.js\”;\n s.setAttribute(\”data-project-id\”, \”4428864e-2da6-4fef-a83c-c16c2dfe86d9\”);\n s.async = true;\n document.head.appendChild(s);\n })();\n\u003C/script>\n\n\n\n\n\n{{/if}}\n\n\u003Cscript>\n window.teads_analytics = window.teads_analytics || {};\n window.teads_analytics.analytics_tag_id = \”PUB_26459\”;\n window.teads_analytics.share = window.teads_analytics.share || function() {\n ;(window.teads_analytics.shared_data = window.teads_analytics.shared_data || []).push(arguments)\n };\n\u003C/script>\n\u003Cscript type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0004\” src=\”https://a.teads.tv/analytics/tag.js\”>\u003C/script>\n\n\n{{#unless context.features.nolivesupply}}\n\u003Cscript async data-cfasync=\”false\” type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0004\” src=\”https://live.demand.supply/up.js\”>\u003C/script>\n{{/unless}}\n\n\u003Cscript type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0004\” src=\”https://pagead2.googlesyndication.com/pagead/js/adsbygoogle.js?client=ca-pub-3345426167175409\” crossorigin=\”anonymous\”>\u003C/script>\n\n \u003Cscript type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0004\” src=\”https://terrific.live/terrific-sdk.js\” storeid=\”iN6X0VPTDIicsVPKX6p0\”>\u003C/script>\n\n{{/unless}}\n\n\u003Cstyle>\n.google-adposition > div {\n flex-grow: 1;\n}\n\n.google-adposition:has(iframe) {\n background-image: none !important;\n}\n\n.menu-fixed .menu .headContainer .google-auto-placed {\n display: none;\n}\n\narticle header .title .google-auto-placed {\n display: none;\n}\n\n#onetrust-banner-sdk #onetrust-accept-btn-handler {\n margin-bottom: 10px;\n }\n\n #onetrust-banner-sdk #onetrust-reject-all-handler {\n visibility: hidden;\n }\n\n\u003C/style>\n\n \u003C!– Facebook Pixel Code –>\u003Cscript type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0002\”>!function(f,b,e,v,n,t,s){if(f.fbq)return;n=f.fbq=function(){n.callMethod?n.callMethod.apply(n,arguments):n.queue.push(arguments)};if(!f._fbq)f._fbq=n;n.push=n;n.loaded=!0;n.version=’2.0′;n.queue=[];t=b.createElement(e);t.async=!0;t.src=v;s=b.getElementsByTagName(e)[0];s.parentNode.insertBefore(t,s)}(window,document,’script’,’https://connect.facebook.net/en_US/fbevents.js’); fbq(‘init’, ‘1346397800155390’); fbq(‘track’, ‘PageView’);\u003C/script>\u003Cnoscript> \u003Cimg height=\”1\” width=\”1\” src=\”https://www.facebook.com/tr?id=1346397800155390&ev=PageView&noscript=1\”/>\u003C/noscript>\u003C!– End Facebook Pixel Code –>\n\n\u003C!– alternativeAds –>\n”,”html_mobile”:”\u003Cmeta name=\”profitshareid\” content=\”934cd37887433d585a2a227ef0576fcc\” />\n\n\n{{#unless context.ads_disabled}}\n\n{{#if context.content}}\n\u003Cscript type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0004\” src=\”https://jsc.mgid.com/site/960965.js\” async>\u003C/script>\n\n\u003Cscript type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0004\”>\n (function () {\n if (document.location.pathname.indexOf(“https://adevarul.ro/ghid-de-cumparaturi”) === 0) {\n return;\n }\n\n const s = document.createElement(\”script\”);\n s.src = \”https://srv.divee.ai/storage/v1/object/public/sdk/divee.sdk.latest.js\”;\n s.setAttribute(\”data-project-id\”, \”4428864e-2da6-4fef-a83c-c16c2dfe86d9\”);\n s.async = true;\n document.head.appendChild(s);\n })();\n\u003C/script>\n\n{{/if}}\n\n\u003Cscript>\n window.teads_analytics = window.teads_analytics || {};\n window.teads_analytics.analytics_tag_id = \”PUB_26459\”;\n window.teads_analytics.share = window.teads_analytics.share || function() {\n ;(window.teads_analytics.shared_data = window.teads_analytics.shared_data || []).push(arguments)\n };\n\u003C/script>\n\u003Cscript type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0004\” src=\”https://a.teads.tv/analytics/tag.js\”>\u003C/script>\n\n{{#unless context.features.nolivesupply}}\n\u003Cscript async data-cfasync=\”false\” type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0004\” src=\”https://live.demand.supply/up.js\”>\u003C/script>\n{{/unless}}\n\n\u003Cscript type=\”text/plain\” class=\”optanon-category-C0004\” src=\”https://terrific.live/terrific-sdk.js\” storeid=\”iN6X0VPTDIicsVPKX6p0\”>\u003C/script>\n\n{{/unless}}\n\u003Cstyle>\n\n.google-adposition:has(iframe) {\n background-image: none !important;\n}\n\n.menu-fixed .menu .headContainer .google-auto-placed {\n display: none;\n}\n\narticle header .title .google-auto-placed {\n display: none;\n}\n\n#onetrust-banner-sdk #onetrust-accept-btn-handler {\n margin-bottom: 10px;\n }\n\n #onetrust-banner-sdk #onetrust-reject-all-handler {\n visibility: hidden;\n }\n\u003C/style>\n”},”updated_at”:”2026-07-22T15:44:05.196Z”}},”last_changed”:”2026-08-23T17:16:02.063Z”,”page”:{“created_at”:”2026-08-19T18:57:11.447Z”,”created_by”:1,”custom_fields”:{},”domain”:”adevarul.ro”,”id”:99,”last_published_at”:”2026-08-19T18:57:12.918Z”,”name”:”Content layout (article)”,”published”:1,”s3_hash”:”a5e0764cf3bce051367545eab1538b4619e8ecb9″,”slug”:null,”title”:”Content layout”,”type”:”layout”,”updated_at”:”2022-07-21T08:27:20.732Z”,”version_id”:271},”path”:”/stil-de-viata/magazin/povestea-lui-rudolph-valentino-primul-latin-2551368.html”,”pathArray”:[“”,”stil-de-viata”,”magazin”,”povestea-lui-rudolph-valentino-primul-latin-2551368.html”],”type”:”content”,”url”:”https://adevarul.ro/stil-de-viata/magazin/povestea-lui-rudolph-valentino-primul-latin-2551368.html”,”features”:{},”query”:{},”domain_config”:{“MISC”:{“logo”:{“width”:320,”height”:50}},”SYSTEM_TAGS”:[“noads”,”nocomments”,”sex”,”advert”,”advertorial”,”video”,”galerie”,”live”,”foto”,”exclusiv”,”analiza”,”interviu”,”reportaj”,”breaking news”],”default”:{“lang”:”ro”,”domain”:”adevarul.ro”,”alternateDomain”:”adevarul-ro.adh.reperio.news”,”friendlyName”:”Adevărul”,”logoURL”:”https://adevarul.ro/favicon-144-precomposed.png”}},”client”:{“is_mobile”:false}}
