Mercenarii din evul mediu târziu au schimbat total istoria militară a lumii. Reprezentau coloana vertebrală a noilor armate și au transformat arta militară într-o profesie, care nu mai depindea de obiceiuri și contracte feudale. Au fost soldații care au schimbat regulile jocului.
Luptă pe viață și pe moarte între trupele de mercenari FOTO wikipedia
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Mercenarii au reprezentat o realitate militară din cele mai vechi timpuri. Practic, erau luptători care-și vindeau meșteșugul celor care plăteau mai bine. Cuvântul „mercenar” provine din cuvântul latin „merces”, care înseamnă „salariu”. Mercenarii au fost angajați de regate, orașe-stat și imperii din întreaga lume antică, de la greci și romani până la Imperiul Mongol.
Importanța lor a variat în funcție de secol și epocă. În Evul Mediu, ei au avut o importanță crucială. Mercenarii nu erau vasalii nimănui; în schimb, erau singurii soldați cu adevărat profesioniști pe care mulți se puteau baza în focul luptelor. Armatele senioriale se strângeau greu, de multe ori luptau fără tragere de inimă și abia așteptau să expire timpul stabilit prin contractul vasalic și să plece acasă, indiferent de nevoile seniorului pe câmpul de luptă. În schimb, mercenarii erau ostași foarte bine pregătiți, experimentați și foarte interesați să câștige bătăliile, mai ales pentru prada promisă.
În plus, erau la dispoziția oricărui rege sau senior, atâta timp cât avea bani să-i plătească sau atâta timp cât le oferea timpul necesar pentru a prăda în voie. Câteva grupări de mercenari au făcut legea în Europa sfârșitului de Ev Mediu. Erau atât de temuți și de respectați, încât doar simpla lor prezență pe câmpul de luptă putea să conducă la retragerea în panică a armatei inamice. Au fost și cazuri în care doar numele lor, rostit pe undeva, ducea la capitularea unor cetăți sau la încheierea necondiționată a unor armistiții.
Veteranii de temut ai celui mai lung război și o istorie a terorii pure
Una dintre cele mai faimoase și, totodată, de temut bande de mercenari din istorie a fost „Compania Albă” sau „Compagnia Bianca del Falco”, așa cum era cunoscută în statele italiene, acolo unde acești războinici de temut și-au dobândit sinistra faimă. Această companie de mercenari era condusă de faimoșii John Hawkwood și Albert Sterz. Primul era englez, iar al doilea, neamț. Aceasta era, de altfel, și compoziția etnică a companiei de mercenari. Inițial a fost și numită Compania Engleză și Germană, dar, în cele din urmă, a fost adoptat numele de „Compania Albă”. Nicio sursă medievală nu explică originea numelui, deși acesta apare frecvent în documentele epocii. Interpretarea tradițională susține că numele provine de la armurile puternic lustruite ale cavalerilor sau călăreților greu înarmați ai companiei, care străluceau în lumină. William Caferro propune însă o altă explicație: la început, membrii companiei purtau surcoturi albe peste armură, iar de aici ar fi provenit denumirea.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
„Compania Albă” era o bandă de mercenari extrem de bine organizată și disciplinată. „Compania Albă” avea un aparat administrativ complet, format din cancelari, notari și trezorieri. În plus, era condusă cu o mână de fier de John Hawkwood și Albert Sterz. Hawkwood era un cavaler englez, înnobilat de regele Eduard al III-lea. După încheierea Tratatului de la Brétigny din 1360, care a suspendat temporar ostilitățile dintre Anglia și Franța în cadrul Războiului de O Sută de Ani, John Hawkwood a preluat conducerea acestei companii de mercenari. În 1363, s-a stabilit în Italia, unde, alături de „Compania Albă”, a intrat în serviciul Republicii Pisa. În ianuarie 1364, a fost ales căpitan general al acestei companii. Albert Sterz era un cavaler neamț care, la rândul său, a luptat în Războiul de O Sută de Ani, alături de Hawkwood. Ulterior, l-a însoțit pe acesta din urmă ca lider al grupării de mercenari „Compania Albă”. De altfel, banda de mercenari a lui Hawkwood și Sterz era formată exclusiv din veterani ai Războiului de O Sută de Ani, de origine britanică (englezi, galezi), dar și germană. Erau luptători profesioniști extrem de bine pregătiți și cu o experiență aparte pe câmpul de luptă.
Baza companiei era formată din acei „men-at-arms”, adică războinici profesioniști greu înarmați, de obicei aparținând nobilimii inferioare, care luptau atât călare, cât și pedestru. Nu erau neapărat cavaleri, dar aveau același tip de echipament și îndeplineau același rol pe câmpul de luptă. Fiecare luptător greu înarmat avea alături de el un scutier și un paj. Ei formau un echipaj de temut, numit în terminologia militară medievală „o lance”. Mai multe „lănci” erau grupate în contingente, fiecare aflat sub comanda unui caporal. În cadrul companiei se aflau și numeroși pedestrași, în special arcași englezi înarmați cu faimosul arc lung, care a făcut ravagii în Războiul de O Sută de Ani. Ulterior, în cadrul companiei au fost primiți și luptători italieni sau unguri, dar numai oameni cu experiență și pricepere militară.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Luptător înarmat cu o spadă de două mâini FOTO wikipedia
În anul 1361, „Compania Albă” era o veritabilă „armată de închiriat”, numărând în jur de 5.500 de luptători. Adică 3.500 de luptători greu înarmați și 2.000 de pedestrași, majoritatea arcași. Această armată de mercenari a făcut ravagii în Europa secolului al XIV-lea, mai ales pe câmpurile de luptă ale Italiei. Erau folosiți pentru luptele dese dintre diferitele state italienești, dar și dintre italieni și Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic. De fiecare dată, „Compania Albă” și-a arătat valoarea, fiind temută și respectată în același timp.
Cronicarul florentin Filippo Villani îi descria pe soldații „Companiei Albe” ca fiind puternici și neînfricați precum leul, dar și inteligenți și vicleni asemenea vulpii, asociind astfel compania cu bine-cunoscuta metaforă toscană a leului și vulpii. Erau, într-adevăr, experți ai războiului. Utilizau și tehnici de război psihologic, dar și tactici de gherilă. William Caferro subliniază că una dintre cele mai importante calități ale Companiei Albe era capacitatea de a executa atacuri nocturne, surprinzând armatele inamice înainte ca acestea să se poată organiza. Luptătorii greu înarmați și cavalerii erau foarte versatili, fiind capabili să treacă rapid de la lupta călare la cea pedestră și invers. Erau, de asemenea, capabili să mărșăluiască pe distanțe foarte lungi și să opereze chiar și în condiții meteorologice extreme.
Arsenalul imens al lui El Mencho, liderul de cartel care-și construise un stat în stat: rachete, drone, 400 de mercenari și mine terestre
Pe lângă admirație, „Compania Albă” a strecurat teroare în toată Europa. Fie ca parte a războiului psihologic, fie pentru a obține pradă, soldații „Companiei Albe” erau, de asemenea, renumiți pentru violuri, jafuri, incendieri și crime. Același istoric, William Caferro, descrie „Compania Albă” drept o bandă violentă de hoți, jefuitori și violatori, în rândul căreia își găseau locul mulți indivizi certați cu legea. Erau atât de faimoși, încât au ajuns și subiect de roman istoric, scris de Arthur Conan Doyle.
„Hipsterii” ucigași ai sfârșitului de Ev Mediu
Cei care au reușit să stingă faima temutei „Companii Albe” au fost alți mercenari, evident. Erau puternicii mercenari germani ai „Companiei Stelate”. Pe baza experienței militare câștigate de nemți de-a lungul secolelor în războaiele dintre diferitele stătulețe germane, dar și în Războiul de O Sută de Ani, unde au participat ca mercenari, aceștia au devenit, în decurs de un secol, cei mai de temut luptători din Europa Centrală.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
În secolul al XV-lea s-a născut o grupare de mercenari germani care avea să domine timp de două secole câmpurile de luptă. Purtau denumirea de Landsknechts, iar doar numele lor îi făcea pe inamici să tremure. Erau războinici uriași, care ieșeau în evidență prin hainele lor de „haute couture” la acea vreme. Adică haine extravagante, în stilul „puff and slash” (bufant și crestat), foarte colorate. De exemplu, purtau pantaloni strâmți, cu un crac de o culoare și celălalt de altă culoare, sau cu imprimeuri de tablă de șah în diferite culori, cu dungi, picățele și tot felul de modele. Pe deasupra purtau tunici scurte, prinse în talie cu centuri late din piele. Aceste tunici erau ca o vestă, lăsând să iasă mânecile despicate și bufante ale cămășilor. Pe cap purtau pălării ample, cu pene de struț sau de păsări exotice.
O companie de Landsknechts era un adevărat spectacol de modă. Cei care operau în aceste companii germane de mercenari erau bărbați înalți, musculoși, cu bărbi ample, de obicei blond-roșcate, și cu părul tuns scurt sub bonetele sau pălăriile pline cu pene. Aceste unități, cu aspect de „hipsteri” medievali, deveneau însă adevărate hoarde de demoni atunci când intrau în luptă. Erau luptători feroce, capabili să învingă, în număr mic, armate întregi. La fel ca cei din „Compania Albă”, erau extrem de bine organizați, disciplinați, ordonați și motivați. Când cumpărai o armată de Landsknechts, știai sigur pe ce dai banii și, de cele mai multe ori, erai sigur de victorie.
Povestea lor începe odată cu ambiția împăratului Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic, Maximilian I, de a avea o companie la fel de eficientă ca celebrele bande de mercenari elvețieni. Ba chiar visa la o companie capabilă să-i învingă. Așa că, în 1486, Maximilian I a început recrutarea primelor unități de Landsknechts, reușind să adune între 6.000 și 8.000 de mercenari. Una dintre aceste unități a fost încredințată lui Eitel Friedrich al II-lea, conte de Hohenzollern, care a instruit-o la Bruges cu ajutorul unor luptători elvețieni. În 1487, această formațiune a devenit cunoscută sub numele de „Garda Neagră”, una dintre cele mai de temut unități de mercenari din istorie.
Războinicii care au dat foc lumii civilizate și misterele lor. Cine au fost pirații și jefuitorii cu platoșe de bronz care au schimbat definitiv istoria
Landsnekcht și soția lui FOTO wikipedia
Cu acești Landsknechts, împărații și principii germani au făcut ravagii pe câmpurile de luptă ale Europei din secolul al XV-lea până în secolul al XVII-lea. Acești mercenari recrutați exclusiv din statele germane erau niște războinici înalți, robuști și experți în mânuirea armelor. În special a celebrei Zweihänder, o spadă uriașă mânuită cu două mâini. Cu ajutorul ei, un Landsknecht uriaș amputa mâini, picioare, tăia capete sau spinteca oameni în două. Mercenarii care luptau cu Zweihänder acționau în prima linie, cea mai expusă, și purtau numele de Doppelsöldner („soldați cu soldă dublă”). Adică primeau mai mulți bani fiindcă se expuneau mai mult și deschideau efectiv lupta.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Restul Landsknechts erau înarmați la fel ca mercenarii elvețieni, cu sulițe foarte lungi, halebarde și spade scurte pentru lupta corp la corp. O unitate tactică de Landsknechts era compusă din 300 de oameni înarmați cu țepușe, cu o lungime de 4,2 metri. Pe lângă aceștia, mai erau cei înarmați cu halebarde, dar și cei cu spadele uriașe de două mâini. Totodată, în cadrul fiecărei unități existau cel puțin 50 de archebuzieri. Luptau în careuri bine organizate, din care făceau parte toate cele patru tipuri de unități. Adică sulițași, halebardieri, archebuzieri și luptători cu spade de două mâini.
Apogeul puterii lor a fost atins în timpul domniei împăratului Carol al V-lea de Habsburg, sub conducerea unor comandanți renumiți precum Georg von Frundsberg și Nicolae de Salm. În această perioadă, landsknechții au obținut succese militare importante, printre care capturarea regelui Franței, Francisc I, în urma Bătăliei de la Pavia (1525), precum și participarea la apărarea Vienei împotriva armatei otomane conduse de Soliman Magnificul, în timpul Asediului Vienei din 1529. Totodată, landsknechții au fost implicați și în unul dintre cele mai dramatice episoade ale epocii, jefuirea Romei din 1527. Cei care au participat la raid au fost soldați din armata imperială, rămasă fără soldă și care se întrețineau din jaf.
