Dacii și istoria lor sunt un subiect care fascinează societatea contemporană. Deși aparent, toată lumea știe câte ceva despre daci și se raportează la ei în funcție de interese sau nevoi, adevărul științific despre această populație antică este în mare parte diferit și nuanțat.
Razboinici daci în luptă FOTO wikipedia
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Dacii au fost un popor antic care a trăit în mare parte pe teritoriul de astăzi al României între secolele II î.Hr. și III d.Hr. Odată cu ocupația romană asupra Daciei, în urma războaielor daco-romane din 101-102 d.Hr. și 105-106 d.Hr., dar mai ales după schimbările geopolitice din secolele III-IV la Dunărea de Jos și în ținuturile carpatice, dacii au dispărut de pe scena istoriei din punct de vedere politic și militar, integrați fie în marea masă barbară care pusese stăpânire pe vaste teritorii central-est europene, fie, prin deportări (în cazul carpilor), în provinciile Imperiului.
Dacii au fost însă „redescoperiți” secole mai târziu, în Renaștere, de cărturari transilvăneni precum Nicolaus Olahus, dar mai ales la începutul secolului XX, odată cu preocuparea românilor pentru propriile origini și locul lor în Europa. În jurul dacilor s-a țesut o întreagă mitologie contemporană, fiecare atribuindu-le însușirile și caracteristicile pe care și le dorea sau care corespundeau ideologic propriilor convingeri.
Dacii au intrat, rând pe rând, pe mâinile naționaliștilor, național-comuniștilor, amatorilor de senzațional și ale protocroniștilor. Astăzi există o fascinație aparte pentru daci, iar mitologiile contemporane evoluează cu o rapiditate fantastică, îndepărtându-se tot mai mult de adevărul istoric.
La modul în care evoluează discursul contemporan, pare că toată lumea știe câte ceva despre daci. Mulți au propriile teorii și le impun cu o siguranță debordantă. Dar, până la urmă, ce se știe cu adevărat despre acest popor antic, care a trăit acum aproximativ două milenii pe un teritoriu vast? Cine au fost dacii? Geții? Dar daco-geții? Etnonime care sunt jonglate cu ușurință în rândul publicului larg. Care a fost originea dacilor și cum au apărut pe scena istoriei? Au fost traci, celți, geți, iliri? Sau toate la un loc?
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Tocmai pentru a căuta un răspuns cât mai adecvat, reporterii „Adevărul” au vorbit cu un specialist român cunoscut pentru studiile și contribuțiile sale în domeniul cercetării riguroase, prin metode științifice, a istoriei dacilor. Este vorba despre doctorul în istorie și arheologul expert Cătălin Borangic, autor, printre altele, al lucrărilor „Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean” și „Dacorum falces”.
Într-o primă parte a interviului despre daci și civilizația lor, Cătălin Borangic explică pentru „Adevărul” ceea ce se știe din punct de vedere științific despre originea dacilor, despre diferențele și asemănările dintre geți și daci, dar și despre legăturile etnice și culturale dintre celți și triburile dacice. O poveste aproape total diferită de cea care a intrat în mentalul colectiv contemporan privind istoria și identitatea dacilor.
„În realitate, în spatele acestui nume se ascunde o lume mult mai complexă”
Adevărul: Cine erau, de fapt, dacii? Aparent se știu multe despre această populație antică în România. Mulți vorbesc despre ei, se identifică cu ei, par să cunoască multe detalii despre ei. Dar cine sunt dacii prin prisma descoperirilor arheologice și a izvoarelor scrise antice?
Cătălin Borangic: Întrebarea este mai complicată decât pare. Spun asta pentru că termenul „daci” este folosit și abuzat astăzi, cu o nonșalanță golită de substanță, de parcă toată lumea știe exact despre cine vorbim. În realitate, în spatele acestui nume se ascunde o lume mult mai complexă decât imaginea simplificată care circulă în spațiul public.
„Dacii” au fost oameni ai timpului lor. Nu au trăit izolați în munții lor și nici nu au apărut din senin sau direct din Neolitic, așa cum mai sugerează uneori imaginarul popular. Ceea ce numim astăzi daci, nume pe care îl foloseau și ei înșiși, reprezintă rezultatul unor transformări politice, culturale, sociale și demografice petrecute în nordul Peninsulei Balcanice, de o parte și de alta a Dunării.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Ei au fost produsul unei lumi dinamice, aflate permanent în contact cu vecinii săi și modelate de schimburi, conflicte, migrații și influențe reciproce. Au făcut parte dintr-o lume care a trăit prin schimburi sănătoase de bunuri, oameni și idei. Au preluat, au rafinat și au creat, la rândul lor, idei, tehnologii, obiceiuri și modele de organizare. În același timp, au fost suficient de puternici și de originali încât să lase o amprentă clară în istoria regiunii.
Cel mai bun argument în acest sens este faptul că au reușit să construiască un regat. Privim harta Europei antice și vedem ce însemna asta. Căci un regat înseamnă mai mult decât un conducător și o armată. Înseamnă autoritate, instituții, reguli, ierarhii, oameni care conduc și oameni care susțin întreaga construcție socială.
Din acest punct apare și o întrebare importantă: când spunem „daci”, la cine ne referim, de fapt? La elite? La războinici? La oamenii obișnuiți? La specialiștii sacrului, care se ocupau de temple, credințe și ritualuri? La meșteșugari? Fiecare dintre aceste categorii avea propriul rol și propria contribuție, iar răspunsul diferă în funcție de perspectiva din care privim.
Din ceea ce știm astăzi, Regatul dacilor a fost o construcție politică și socială remarcabilă pentru vremea sa. A ridicat o arhitectură monumentală impresionantă, a susținut o elită puternică, a avut o viață religioasă importantă, o economie capabilă să întrețină aceste structuri și o forță militară care a obligat Roma să-i acorde o atenție deosebită.
Practic, Regatul dac, care conține doar o parte mai vizibilă a istoriei dacilor, a fost o sinteză, să zicem, originală și neobișnuită între experiențe militare, tradiții locale, concepte religioase și influențele lumii clasice, toate manifestate în contextul celei de-a Doua Epoci a Fierului.
În privința izvoarelor scrise, aș fi ceva mai prudent. Informațiile pe care le avem, oricum supărător și constant reduse, provin aproape exclusiv de la autori greci și romani, adică de la oameni care priveau lumea dacică din exterior. Rar a scris cineva în directă cunoștință de cauză; în general, au înțeles doar parțial ceea ce auzeau, iar remarcile lor urmăreau, evident, senzaționalul sau un anumit interes.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Păstrând proporțiile, sursele antice sunt ca televiziunile de astăzi. Cine spune adevărul? Cui folosește ce spun? Ce baze documentare au? Cine le finanțează? De aceea, ceea ce au scris trebuie comparat cu alte surse istorice, mereu și mereu.
Poate cea mai importantă concluzie este că dacii reali au fost mult mai interesanți și mai complecși decât imaginea simplificată care circulă astăzi prin societate. O imagine redusă la clișee, revendicate sau hulite deopotrivă de admiratorii necondiționați și de detractorii istoriei dacilor.
Tocmai această complexitate îi face atât de fascinanți. Nu avem însă nevoie și nici voie să-i transformăm în eroi fără cusur. Realitatea lor istorică este suficient de spectaculoasă fără adaosurile pe care prezentul le împrumută din propriile noastre nevoi și aspirații.
„Geții și dacii aparțin aceleiași lumi, dar unor momente istorice diferite”
Cât de corectă este sintagma „geto-daci”? Sunt geții unul și același popor cu dacii? Ce îi diferențiază, pe baza dovezilor arheologice și scrise? Ce legătură există între geți și daci, de s-a ajuns la această construcție, „geto-daci”?
Sintagma „geto-daci” este utilă, dacă este înțeleasă corect. Ea nu a fost și nici nu avea cum să fie folosită în Antichitate, pentru că este o formulă tehnică modernă, creată de istorici pentru a descrie mai ușor unele realități culturale din spațiul tracic de la Dunărea de Jos.
Problema este acutizată de izvoarele antice, care nu sunt deloc consecvente. Unii autori folosesc termenii geți și daci ca și cum ar desemna aceeași populație, în timp ce alții îi diferențiază. Din această contradicție s-a născut formula „geto-daci”.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Creată pentru a rezolva o problemă istoriografică, ea a ajuns să fie folosită ca soluție universală, încât a ajuns să ascundă mai degrabă complexitatea fenomenului decât să o explice.
Din ceea ce știm astăzi, geții și dacii nu erau două popoare complet diferite, dar nici nu pot fi considerați automat unul și același lucru. Ei aparțin aceleiași mari familii nord-tracice, vorbeau limbi foarte apropiate și împărtășeau numeroase tradiții comune.
Cea mai importantă dovadă a războaielor dintre daci și romani. Un impresionant monument al Antichității, realizat din aurul dacilor
Dar cea mai importantă diferență dintre geți și daci a făcut-o propria lor istorie, pentru că ei au aparținut unor momente istorice diferite. Geții intră în atenția lumii grecești încă din secolul al V-lea a.Chr., într-o perioadă în care controlau legăturile dintre spațiul dunărean și lumea mediteraneană. Puterea lor începe însă să se erodeze odată cu marile transformări produse de migrația celților către bazinul Dunării și cu modificarea vechilor rețele economice și politice.
Dacii apar în prim-plan mai târziu, la sfârșitul secolului al III-lea a.Chr. și începutul secolului al II-lea a.Chr. (menționați abia la Cezar, însă ca un reper bine cunoscut la Roma), într-o lume deja schimbată. Ei sunt expresia unei noi realități politice și sociale, născută după aceste transformări.
Arheologia surprinde această schimbare prin ceea ce specialiștii numesc astăzi fenomenul Padea-Panagjurski Kolonii-Mala Kopanya, un proces care a generat noi elite, noi forme de autoritate și, în cele din urmă, noua identitate dacică.
Deosebit de important este faptul că noul model a avut o putere de atracție remarcabilă. În doar două-trei generații, extrem de repede la scara istoriei, a fi „dac” pare să fi devenit un ideal social și politic. Nu doar o identitate etnică, ci și una socială, politică și culturală, asociată succesului, prestigiului și puterii, o apartenență prestigioasă la care aspirau elitele dintr-un spațiu foarte larg.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Desigur, geții nu au dispărut peste noapte, după cum nici celții stabiliți în regiune nu au ieșit pur și simplu din istorie. Populațiile au rămas în mare parte aceleași, însă elitele, valorile și modul de organizare s-au schimbat profund. În cadrul acestei noi paradigme politice și culturale, vechile identități locale au trecut treptat în plan secund, iar identitatea dacică a devenit dominantă.
Vorbim deja despre oameni care aparțineau aceleiași lumi culturale, chiar dacă anumite particularități locale au continuat să existe o vreme. Deasupra acestor diferențe se proiecta însă umbra uriașă a unui model social, religios, politic și militar de succes.
Acest proces devine vizibil istoric în vremea lui Burebista. Faptul că un get ajunge rege al dacilor spune, de fapt, foarte multe despre dinamica regiunii. Nu mai vorbim despre triburi separate, ci despre o construcție politică nouă, suficient de puternică pentru a absorbi și integra identitățile regionale și locale anterioare.
Forța noului model a fost atât de mare încât vechile identități tribale au fost împinse definitiv în plan secund. Din acel moment nu se mai poate vorbi despre geți, triballi sau celți ca entități distincte de daci, chiar dacă unele surse literare, adesea conservatoare și anacronice, au continuat să folosească vechile nume încă multe secole după dispariția realităților pe care acestea le desemnaseră cândva.
Astăzi, tot mai mulți cercetători preferă să privească geții și dacii ca două componente ale unei lumi mai largi, nu ca două etichete pentru exact aceeași realitate și nici ca două populații complet separate.
În acest sens, termenul „geto-daci” rămâne util, atât timp cât îl înțelegem ca pe o convenție modernă și nu ca pe numele unui popor care s-ar fi numit astfel în Antichitate. Nu au existat și nu trebuie acceptate formule bicefale de genul „rege geto-dac” sau „poporul geto-dacic”. Sunt formulări moderne, rezultate din extinderea excesivă a unei convenții istoriografice dincolo de limitele pentru care a fost creată.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Mai notăm aici și anumite preferințe ale istoricilor români pentru formule alternative. Cea mai puțin fericită dintre acestea este „daco-get”, construită pe ideea unei ponderi mai mari a elementelor dacice în ansamblul culturii geto-dacice. În practică, însă, formula nu aduce clarificări suplimentare și complică inutil o terminologie deja destul de pretențioasă.
„Legătura dintre daci și celți este mult mai profundă decât se crede de obicei”
Care este legătura dacilor cu lumea celtică? Este doar culturală sau și etnică? Există indicii în acest sens?
Aportul celtic la ceea ce numim astăzi fenomenul Padea-Panagjurski Kolonii-Mala Kopanya și, ulterior, la formarea Regatului dac a plecat cu un handicap serios în istoriografie.
Timp de decenii, cercetarea a privit cu reținere rolul elementelor celtice în noua construcție politică de la nord de Dunăre. Explicațiile sunt mai multe. Pe de o parte, acum un secol și chiar până spre sfârșitul perioadei comuniste se cunoșteau relativ puține lucruri despre celții balcanici și despre destinul lor.
Pe de altă parte, atât istoriografia românească, cât și cea bulgară au rămas multă vreme captive unor modele interpretative în care accentul cădea aproape exclusiv asupra autohtonilor, iar impactul invaziei și prezenței celtice era considerat redus sau secundar. Celții au fost tratați adesea ca un simplu accident al istoriei, iar dispariția lor a fost explicată printr-o presupusă reîntoarcere în zonele de baștină, în ciuda lipsei aproape totale a unor argumente arheologice care să susțină o asemenea ipoteză.
Cât aur și câte bogății au luat romanii din Dacia. Cum au îmbogățit dacii Imperiul Roman
Legătura dintre daci și celți este mult mai profundă decât se crede de obicei. Multă vreme, răspunsul standard a fost că dacii au împrumutat de la celți anumite arme, podoabe sau tehnici. Realitatea pare însă mai complexă.
În ultimele secole înainte de apariția Regatului dac, spațiul dunărean și balcanic a fost traversat de populații, idei și modele culturale aflate într-o permanentă mișcare. Celții nu au fost doar vecinii dacilor, ci și partenerii lor de schimb, aliații lor, uneori adversarii lor și, foarte probabil, o parte a procesului care a dus la nașterea noii identități dacice.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Arheologia arată că elitele care au stat la baza lumii dacice timpurii proveneau din medii foarte diverse. În ele se întâlneau tradiții tracice, getice și celtice, unite de interese comune și de un mod asemănător de a înțelege puterea, războiul și prestigiul social.
Din acest motiv, întrebarea nu este dacă dacii au fost influențați de celți. Au fost, fără îndoială. Întrebarea este cât de mult din ceea ce numim astăzi civilizație dacică s-a născut tocmai din întâlnirea dintre aceste lumi.
„Lumea dacică s-a format într-un contact mult mai strâns cu mediul celtic”
Mai este suficient să vorbim despre simple influențe culturale între daci și celți sau dovezile sugerează o relație mult mai profundă, inclusiv la nivel etnic și social?
Paradoxal, succesul identității dacice a fost atât de mare încât a absorbit treptat componentele care au contribuit la formarea ei. Celții nu au dispărut pur și simplu din regiune. În mare măsură, au fost integrați într-o nouă realitate politică și culturală, iar urma acestei integrări poate fi observată și astăzi în armament, în simboluri, în ritualuri și chiar în structura elitelor care au construit Regatul dac.
Între timp, acumularea descoperirilor arheologice a complicat considerabil imaginea. Astăzi este greu de susținut că relația dintre daci și celți a fost una strict culturală sau limitată la schimburi de bunuri și influențe. Armamentul, practicile funerare, simbolurile de prestigiu și chiar structura elitelor sugerează contacte mult mai profunde, care au inclus alianțe, conviețuire și, foarte probabil, integrarea unor grupuri și indivizi de origine celtică în noua lume aflată în formare.
Va trebui să admitem, la un moment dat, ceea ce observa regretatul arheolog Ion Motzoi-Chicideanu, anume că unele elemente identificate în mediul dacic îi apropie pe daci mai mult de populațiile atestate arheologic în Transilvania și chiar în Europa Centrală, respectiv de celți.
Sigur, cercetarea mai are de lucru la rafinarea acestei probleme. Pe de o parte, ea este dificil de demonstrat arheologic în mod direct, iar pe de altă parte realitatea însăși pare să fi fost mult mai fluidă decât ne-am dori.
A afirma astăzi, spre exemplu, că dacii au fost niște celți tracizați și că în războaiele dintre Burebista și triburile boiilor și tauriscilor s-au luptat, în fond, niște rude între ele, este o concluzie riscantă și insuficient susținută de datele disponibile.
Tot atât de riscant este însă și să ignorăm cantitatea tot mai mare de indicii care arată că lumea dacică s-a format într-un contact mult mai strâns cu mediul celtic decât s-a acceptat multă vreme.
