O plantă cu efecte binefăcătoare crește din timpuri străvechi în jurul cetăților dacice. Primăvara, pădurile de la Sarmizegetusa Regia sunt acoperite de covoare de leurdă, semnul cel mai distinctiv al anotimpului.
Usturoi sălbatic, leurdă. Foto: Jonathan Sautter. Pixabay
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Una dintre cele mai vechi plante medicinale cunoscute în Europa crește nestingherită la în pădurile care acoperă cetățile dacice din Munții Șureanu și este înconjurată de mistere.
Leurda (Allium ursinum) a fost folosită de secole în medicina populară românească, iar unii oameni de știință au atribuit numelui său origini dacice. Alții au observat folosirea unei denumiri asemănătoare și în limba albaneză.
De ce a fost numită usturoiul ursului
În tradiția locală, leurda mai este numită „usturoiul ursului”, „usturoi sălbatic” sau „usturoița”. Legendele spun că numele său provine de la obiceiul urșilor de a consuma usturoi sălbatic pentru a elimina toxinele din organism și pentru a-și recăpăta puterea după perioada îndelungată de hibernare. Grecii antici ar fi numit-o „ceapa urșilor”, din această cauză, o denumire care a rezistat trecerii timpului.
Romanii antici ar fi numit-o herba salutaris, „planta vindecătoare”, iar utilizările medicinale ale usturoiului sălbatic au fost consemnate de medicul Pedanios Dioscorides (cca. 40–90 d.Hr.), care îl considera un detoxifiant. Unii localnici cred că această plantă crește în ținutul cetăților dacice din Munții Șureanu încă din vremea dacilor.
„Usturoița, sau leurda, preferă pădurile umbroase de foioase, bogate în humus și umiditate, unde adesea formează covoare compacte. Se întâlnește în păduri de șes din jurul Capitalei (Pustnicul, Ciolpani, Snagov etc.), în Dobrogea (Niculițel, Mănăstirea Cocoș), în zona deluroasă împădurită din împrejurimile Târgoviștei, Câmpinei, la Gurghiu, Roșia Montană, Abrud, în împrejurimile Iașului — în pădurea Hermeu — ajungând în zona montană până la 1.200 de metri altitudine. Este frecventă și în împrejurimile Sinaiei, în Munții Aninei și ai Maramureșului, precum și în multe alte locuri din țară”, informa dr. Ovidiu Bojor (1924–2023), membru de onoare al Academiei de Științe Medicale.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Potrivit fitoterapeutului, atât bulbii, cât și frunzele pot fi consumate de excursioniști în salate, pentru gustul lor picant și pentru aportul de vitamina C necesar organismului primăvara. Pe lângă aceasta, usturoița conține substanțe antibiotice, distrugând flora patogenă din tractul digestiv. Planta are acțiune diuretică și ușor hipotensivă.
Plantele vindecătoare ale dacilor
Alături de leurdă, puterea vindecătoare a multor plante medicinale era cunoscută încă din cele mai vechi timpuri pe teritoriul României, arată oamenii de știință.
Una dintre cele mai prețioase lucrări din Antichitate despre plantele cu proprietăți terapeutice este tratatul „De Materia Medica”, lăsat posterității în secolul I d.Hr. de medicul militar roman Pedanios Dioscorides. Acesta a inventariat aproape 200 de plante medicinale, împreună cu numele sub care erau cunoscute, proprietățile și modul lor de utilizare.
Potrivit istoricului român Ion Horațiu Crișan, cunoscut pentru cercetările sale asupra civilizației dacice, dintre plantele consemnate de medicul antic Pedanios Dioscorides lingviștii au considerat 21 de denumiri ca fiind de origine dacică.
Acestea sunt: aniarsexe (sparcetă), boudathla (limba boului), cinouboila (mutătoare), coadama sau coalama (pătlagina apei), coicolida sau coicodila (păpălău), dielleina (măselariță), diesema (lumânărică), doctila sau dochela (tămâiță de câmp), duodela sau diodela (coada-șoricelului), dyn (urzică), guoleta (mărgelușe), mendruta (strigoaie), mizela (cimbru), priadila (curpen), propodila sau procedila (cinci-degete), riborasta (brusture), salia (ciumăfaie), sciare (scăiuș), stirsozila (fierea pământului), tendila sau teidila (mentă) și usazila (limba câinelui).
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Unele dintre aceste plante cresc și în Munții Carpați și au fost folosite din cele mai vechi timpuri în scop terapeutic. Printre cele mai cunoscute este urzica, pe care medicul o numea Acalyphe.
„Dioscoride spune că frunzele acestei plante vindecă, sub formă de cataplasme, mușcăturile de câine și ulcerațiile cangrenoase sau carcinomatoase. Buruiana este bună la luxații, umflături, parotidite, tumori axilare, abcese. Se aplică cu ceară celor care suferă de splină”, scria arheologul Ion Horațiu Crișan, autorul volumului Medicina în Dacia.
O altă plantă comună, cu proprietăți binefăcătoare cunoscute încă din vremea dacilor, este izma. Medicul a menționat-o cu numele Tendila sau Teidila (Mentha piperita L., Izmă, Izmă bună, Gingiurnă, Mintă).
„Dioscoride consideră că planta, băută și aplicată sub formă de cataplasme, este de folos celor mușcați de șerpi”, informa istoricul Ion Horațiu Crișan.
Păpădia, floarea inconfundabilă de culoare galbenă, a fost numită „regina ierburilor” în tradiția românească, fiind o plantă curativă complet utilizabilă – frunze, flori, tulpini și rădăcini.
În tradițiile vechi ale românilor, păpădia era folosită și în descântece, de dragoste, noroc și sănătate.
