Aproximativ 150 de medici români care au ales să-și exercite
profesia pe alte meleaguri s-au reunit într-o structură gândită
ca o punte între țările de adopție și România. Am stat de vorbă
cu cinci dintre medicii cei mai implicați în proiect, aceștia povestind
despre momentul plecării, ce au găsit în țările în care s-au
stabilit, cum vor să ajute și în mod organizat România și ce i-a
surprins cel mai mult la sosire.
Medicii români și-au găsit locul în spitale din toată lumea FOTO: ilustrativ – Pixabay/Sasint
Societatea Medicală
Română din Diaspora (romedi.org) funcționează de puțin timp. A fost
fondată în 2025 de un grup independent de medici români din
Statele Unite, Italia, Monaco, Franța și Germania, iar în prezent
reunește aproximativ 150 de profesioniști din domeniul medical, din SUA, Franța, Italia, Germania, UK, Belgia, Suedia, Spania, Israel.
„Vrem ca prin această comunitate să creăm și să întărim
punțile de legătură atât între noi cei din Diaspora, dar și cu România, să discutăm provocările reale pe care le avem cu toții în contextele particulare și să găsim soluții. (…) Suntem foarte
deschiși la dialog, credem într-un dialog deschis și punem foarte
mult accent pe valoarea pe care fiecare o poate aduce. Dorim să
contribuim, prin aceste colaborări, la rezultate cât mai concrete
pentru pacienții români de peste tot, pentru comunitățile din
care venim și cele în care suntem în momentul actual, comunitățile
românești, și să contribuim la educația generațiilor de medici
și de profesioniști care vin după noi”, a explicat pe scurt
medicul Raluca I. Cașcaval, președinte ROMEDI, ce își doresc
medicii din diaspora să realizeze prin structura nou creată.
Despre diferențele dintre sistemul medical românesc și cel din străinătate se va discuta și în cadrul evenimentului ,,Healthcare Forum 2026. Adevărul despre Sănătătea României”, organizat de Adevărul.
„N-am uitat România”
Raluca I. Cașcaval este originară din Iași. A absolvit Facultatea
de Medicină în 1996, la Iași, și la scurt timp a plecat din țară: “Imediat după terminarea facultății am plecat în Statele
Unite cu soțul meu, care s-a înscris la doctorat la Matematică. Am
plecat împreună, cu entuziasmul tinereții, și aici suntem încă,
30 de ani mai târziu, deși niciodată nu ne-am gândit că o să
fie așa de mult”. A făcut
rezidențiatul de medicină internă în statul Tennessee și
ulterior s-a mutat în Colorado, unde și profesează. „Lucrez ca
medic internist, specialist în medicina de spital. Se numește
hospitalist, aici este o specialitate aparte. (…) De peste 20 de
ani sunt în Spitalul Penrose, în Colorado Springs”, a mai adăugat
medicul.
Tot după absolvirea facultății a plecat din țară
și dr. Elena Crișan, care face parte din structura de conducere a
Societății, fiind membru în Consiliul de Administrație: „Am
terminat Facultatea de Medicină la București, sunt din Bucureşti,
și am plecat în America imediat după căsătorie. Soțul avea
familia aici. Am făcut rezidențiat de neurologie în Chicago și
sunt medic specialist în neurologie, cu subspecialitate în
neurofiziologie și mai nou în cefalee. La fel, nu ne-am gândit că
o să stăm în America atâta vreme. Avem trei copii. Acum, fata
cea mai mare merge la Medicină în România, la Cluj”.
Medicul Radu Lupescu, membru în
Consiliul de Administrație al ROMEDI, a plecat chiar mai devreme din
țară, înainte de a absolvi facultatea. „Am început Medicina în
București, în 1989, și după doi ani de medicină, în 1991, am
venit în Franța și am luat de la capăt cursurile de Medicină, în
Strasbourg. Am făcut rezidențiatul de anestezie-reanimare tot în
Strasbourg, am stat doi ani pe un post de asistent universitar, după
care am plecat în privat”, a precizat medicul. Dr. Lupescu
lucrează în prezent într-o clinică din Strasbourg, fiind și
președintele Comisiei Medicale din Clinică.
Dr. Florin Puflea FOTO: romedi.org
În Italia
profesează medicul anestezist Florin Puflea, vicepreședinte ROMEDI.
A plecat de asemenea foarte devreme din România, înainte de
finalizarea studiilor, în prezent fiind stabilit la Verona. „Am
făcut facultatea aici, la Verona, rezidențiatul la Verona,
anestezie-terapie intensivă. Am lucrat un an în spitalul public,
după care am plecat în privat. Lucrez într-un spital privat, dar
care face parte 100% din sistemul de sănătate”, a menționat
medicul.
Dr. Eugen Ionescu, vicepreședinte ROMEDI, este din
Iași, a absolvit facultatea în Iași, în 1988, iar în prezent
profesează în Franța. „După rezidențiat, și după schimbarea
regimului, am avut posibilitatea ca proaspăt rezident intern să mă
gândesc că aș putea să fac o specialitate care mă interesa –
auzisem despre ea – și care se chema Chirurgia bazei craniului. Am
început în ORL, cu multă încredere, în 1991, după secundariat”,
a precizat medicul.
Pentru că principalele mijloace de informare la
acea vreme erau tipăriturile, dintr-o revistă de specialitate a
copiat o adresă și li s-a adresat în scris profesorilor din Lyon, astfel împlinindu-și visul
și ajungând să studieze, în Franța, o specialitate între ORL și
Neurochirurgie: Oto-neurologia. S-a întors în țară pentru scurt
timp, ulterior revenind în Franța pentru doctorat. După doctorat a
revenit în România „cu forțe proaspete”. Specialitatea în
care se perfecționase, nouă și în Europa, a fost în schimb mai
puțin înțeleasă în țară, astfel că s-a văzut pus în
situația de a alege. S-a întors în Franța, pe un post de
cercetare. Astăzi profesează la Lyon, unde coordonează un centru
de tulburări de echilibru la adulți și la copii, așa cum și-a
dorit cu decenii în urmă să facă în România. Speră, în
schimb, că prin intermediul Societății Medicale Române din Diaspora va putea să-și ajute
colegii, din România și nu numai, interesați de domeniu.
„Suntem foarte încrezători că discutând și
schimbând experiențe cu colegi din alte părți putem da o mână
de ajutor. Chiar dacă am plecat din țară cu nu știu cât timp în
urmă, n-am uitat România. Punțile sunt deschise, am ținut
legături strânse de acolo unde am plecat, suntem amici, relații
foarte bune, și sperăm să coagulăm un progres care să facă bine
tuturor, inclusiv pacienților noștri potențiali”, a mai spus
medicul.
„Aici în State există acest termen de a da
înapoi, «to give back». Este un lucru cu care am rezonat, pentru
că, așa cum a spus și Eugen, noi n-am uitat de unde am plecat. Eu
personal sunt foarte recunoscătoare pentru educația pe care am
primit-o în România și care cred că m-a ajutat să parcurg acest
traseu profesional pe care l-am avut, mi-a dat o bază solidă ca să
continui, care a fost foarte apreciată aici. Și în general am
observat, prin locurile în care am fost, că românii sunt foarte
apreciați pentru educația pe care o au, pentru etica de muncă și
pentru lucrurile pe care le fac în mediile în care ajung în
străinătate”, a completat dr. Raluca Cașcaval.
Pentru că mulți
profesioniști au simțit același lucru, că trebuie să dea înapoi
din ce au primit, s-a conștientizat nevoia unui cadru potrivit,
astfel dezvoltându-se ideea Societății Medicale Române din Diaspora, a mai spus dr. Cașcaval.
Cu
toții au conexiuni cu medici din țară, sunt implicați în
proiecte comune. Au susținut medici sau rezidenți români în spitalele
în care profesează, au avut legături cu pacienți care au căutat
o a doua opinie. Colaborările sunt chiar cu societăți de
specialitate din România, cu universități, cu spitale și clinici.
Prin astfel de colaborări au încercat să treacă peste
inevitabilele întrebări „Ce s-ar fi întâmplat dacă nu plecam?”
pe care și le pun medicii din diaspora și „Ce aș fi fost dacă
plecam?” pe care și le pun cei rămași în țară, explică
medicul Eugen Ionescu.
„Am ajuns la un nivel de colaborare
care cred că poate fi extins în continuare astfel încât să se
ajungă într-adevăr la o «transfuzie», la o «perfuzie», la un
schimb de informații care să fie benefic pentru noi toți și
pentru pacienți”, a punctat dr. Ionescu.
„Totul părea
că să mișcă cu viteza luminii”
Adaptarea a fost un
proces care a lăsat amintiri puternice în memoria medicilor. Am
vrut să știm ce i-a surprins cel mai mult, la sosire, în sistemele
în care și-au creat în ani o bună reputație.
Dr. Raluca I. Cașcaval FOTO: romedi.org
Dr.
Cașcaval a menționat că a avut norocul să întâlnească, în
spitalul în care a ulterior a și făcut rezidențiatul, o doctoriță
din România, care a prezentat-o colegilor. „Am reușit să fac un
fel de shadowing, să merg acolo să urmăresc rezidenții, să văd
cum lucrează, în calitate de observator, am făcut un fel de stagiu
voluntar, fără nicio obligație, dar cu bunăvoința lor. Și asta
m-a ajutat foarte mult să înțeleg sistemul, să înțeleg ce fac
rezidenții, înainte chiar să aplic pentru rezidențiat”, a
relatat medicul. A fost foarte surprinsă de ritmul în care se
întâmpla totul. „În primul rând că totul părea că se mișcă
cu viteza luminii, totul parcă venea din toate părțile spre mine,
mă bombarda foarte puternic și erau foarte multe de învățat. Am
avut o curbă a învățării foarte, foarte ridicată. Una din
primele probleme a fost că mi-am dat seama că înțeleg ce se
întâmplă cu pacienții și înțeleg despre ce-i vorba, dar nu pot
să redau în cuvinte. Parcă trebuia să-mi traduc în minte tot ce
vreau să spun, deși vorbeam engleză relativ bine. Dar partea
medicală a fost un challenge. Asta am reușit să-mi înving prin
stagiul acela de observare pe care l-am făcut”, și-a reamintit
medicul.
A fost de asemenea surprinsă plăcut de suportul celor
din jur. „Niște oameni foarte deschiși, nu păreau să dea
importanță cine ești, de unde vii, ce faci, de unde ai apărut.
Ești acolo să înveți. (…) M-au integrat și m-au învățat ca
pe cei de-ai lor, mi-au pus întrebări, m-au provocat, m-au ajutat
să mă dezvolt și le datorez foarte mult”, a mai spus dr.
Cașcaval.
Principiul „stop the line”. „Suntem
într-un sistem în care toată lumea recunoaște că poate
greși”
O altă surpriză a fost să constatate că
personalul medical este încurajat să observe și să-și spună
părerea dacă ceva pare în neregulă: „Există un principiu în
siguranța pacientului – stop the line – în care când cineva,
oricine, vede un lucru care nu e în regulă, care nu se întâmplă
cum trebuie, este îndreptățit să spună ceva. Cum spun în
Anglia: if you see something, say something. Se încurajează ca și
femeia de serviciu, dacă vede că doctorul nu s-a spălat pe mâini
când a intrat la pacient, să-i spună: știți, trebuie să
folosiți alcoolul sanitar. Și spun, nu e neobișnuit. Iar oamenii
nu se supără, pentru că suntem într-un sistem în care toată
lumea recunoaște că toată lumea poate greși, toată lumea este
acolo să învețe și învățăm unii de la alții și ne susținem
unii pe alții în echipă. Asta mi se pare mie cel mai important
lucru și ce mă impresionează în fiecare zi, că lumea poate să
colaboreze în felul acesta”.
Dr.
Lupescu a relatat la rândul său experiența în sistemul francez. „Au
fost foarte multe lucruri care m-au mirat când am început să fac
stagiile. Partea de compagnionaj de care vorbea Raluca este foarte
importantă. Înveți foarte multe. Mi s-a părut că partea de
învățământ era foarte bine predată, și poate chiar mai bine
predată în România decât este în Franța, (…) ce am făcut în
România mi-a folosit foarte mult aici, în schimb, toată partea de
învățământ practic la patul pacientului, ca student și ca
rezident, mi s-a părut foarte bine făcută aici. Și așa înveți,
de fapt. Înveți fiind cu rezidentul tău când ești student, fiind
cu șeful tău când ești rezident. De la primul stagiu de
rezidențiat mi s-a spus: Ascultă! Toată lumea trebuie să învețe!
Nu toți învățăm la fel de repede și este normal să greșești,
este normal să nu știi la început. Întrebi. Spui dacă ceva nu
s-a întâmplat corect”, a menționat dr. Lupescu. Această
abordare i-a permis ca la prima greșeală pe care a făcut-o,
injectând greșit un medicament, să-și anunțe imediat superiorii.
„Mi-au zis – foarte bine că ne-ai spus,
să știm la ce să ne așteptăm, deci s-ar putea să-mi dureze
anestezia mult mai puțin -. Nu a fost nicio problemă. Se întâmplă
să facem greșeli, dar nu se ascund sub preș. Toată lumea spune,
este foarte important, există cultura de risc și cultura erorii
medicale. Probabil singura modalitate în a evita greșelile pe
viitor este să vorbim despre ele și să găsim soluții”, a
menționat medicul.
Este ceea ce dr. Lupescu și-ar fi dorit să
remarce și în ceea ce se întâmplă în România. „E păcat că
în mod regulat vedem în presă că a fost un accident, a fost o
problemă, care se repetă după un an sau după doi ani. Dar unde
este partea aceea de analiza erorii medicale și cum facem ca să nu
se mai repete? Acesta este un lucru la care, poate cu experiența
noastră din exterior, putem ajuta, în a pune pe picioare sistemele
acestea de analize de risc și de a lupta împotriva erorilor. Pentru
că nu înseamnă că în Franța, sau în Italia, sau în Statele
Unite, facem mai puțin greșeli. Dar nu le punem sub preș,
discutăm despre ele”, a mai arătat dr. Lupescu.
„Înveți
foarte mult de la asistentele medicale”
O altă
diferență importantă pe care dr. Lupescu a sesizat-o a fost modul
cum sunt tratați pacienții în vârstă în Franța. „Se vorbește cu respect față de
pacienți. Un alt lucru foarte important care m-a mirat la început a
fost faptul că înveți foarte mult de la asistentele medicale.
Faptul că ești rezident și când ajungi într-un serviciu înveți
enorm de mult de la asistentele medicale. Când vin medici din
România le semnalez asta: veți învăța foarte mult de la
asistentele medicale, deci luați în calcul ce vă spun; cunosc
foarte bine serviciul, cunosc foarte bine ce se întâmplă, cunosc
protocoalele”, a mai subliniat medicul.
Dr. Radu Lupescu FOTO: romedi.org
Lipsa ierarhiei și
faptul că fiecare membru al echipei – de la persoana care vine să
curețe sala de operație și până la chirurg – are locul său,
important, fiind conștient că este o rotiță într-un angrenaj
care doar cu aportul fiecăruia poate funcționa, aspect menționat
și de dr. Cașcaval, a fost de asemenea o lecție.
„Nu
construiești un număr de paturi”
Organizarea
spitalelor poate fi de asemenea o lecție pentru sistemul românesc
aflat într-o acută nevoie de reformare.
„Totul este gândit
în jurul fluxului de pacienți. Nu construiești număr de paturi,
nu construiești un număr de săli de spital. Începi de la fluxul
pacientului în spital și cum faci ca asta să fie cât mai logic”,
a indicat dr. Lupescu. Specialiștii transformă nevoile medicale în
metri pătrați după ce se analizează fluxul. Nu se începe de la
– vrem să construim un spital regional, ne trebuie 750 de paturi – ,
ci se analizează nevoia, ce se dorește a se face în respectivul
spital, după care se vorbește de dimensiune, câte săli de
operații, câte saloane trebuie făcute etc.
Tendința în prezent
este pentru o spitalizare cât mai scurtă, prin urmare numărul mare
de paturi s-ar putea să nu mai fie principala necesitate. „Este
clar că dacă știi să optimizezi probabil că vei avea nevoie de
jumătate din paturile pe care prevezi să le faci. Mai bine faci mai
multe săli de operație, mai multe săli de consultație, decât să
faci metri pătrați în plus, care costă foarte mult”, a mai
menționat dr. Radu Lupescu.
„Ce m-a șocat când am
ajuns aici este accentul care se pune pe educația studenților și a
rezidenților”
Dr. Elena Crișan nu a practicat medicina
în România, ajungând în SUA imediat după absolvirea facultății.
În State a fost însă surprinsă de întregul proces de pregătire
a studenților și de faptul că acestora li se cere să evalueze
acest proces.
„Ce m-a impresionat când am ajuns aici, acum 25 de ani, este accentul
care se pune pe educația studenților și pe educația rezidenților
și cât de logice și bine structurate sunt materialele după care
studenții învață și se pregătesc pentru examene. Pe perioada
carierei mele de assistent professor la anumite universități din
America, am avut ocazia să supraveghez rezidenți și studenți
medicali și m-a impresionat foarte mult faptul că li se cere
opinia. Fiecare student și fiecare reprezentant evaluează doctorul
cu care lucrează după fiecare rotație și se ține cont de aceste
evaluări în promovarea profesională a medicului sau a profesorului
respectiv. Este un sistem foarte bine integrat în care se pune
accentul pe educație, pe pregătirea rezidenților și a studenților
pentru specialitatea în care vor să funcționeze, dar și ei au un
cuvânt de spus în lucrul acesta și este datoria doctorilor și
medicilor care predau și care-i învață să genereze un produs
bun, să educe copilul respectiv sau rezidentul respectiv în a
funcționa cum trebuie în momentul în care absolvă”, a punctat
dr. Crișan.
Dr. Elena Crișan FOTO: romedi.org
Programul de rezidențiat propus trebuie să
respecte foarte multe criterii. Se precizează în detaliu cum vor fi
antrenați rezidenții, câte ore vor lucra, ce stagii vor avea, cum
se face evaluarea lor, ce opțiuni au ei cu privire la program,
există „protected time” astfel încât să reușească să
învețe etc. Inclusiv în numărul de rezidenți care reușesc
la examenul de specialitate se reflectă calitatea programului, a
menționat dr. Crișan.
„Aveam în biblioteca
facultății ultimele cărți, cele mai noi”
Dr. Florin
Puflea a menționat că cel mai mult l-a surprins, la sosirea în
Italia, transparența sistemului. „Aveai posibilitatea, indiferent
că erai italian sau străin, pentru că și aici erau studenți
străini, să concurezi și să te bați cot la cot cu ei, nu erai
dat deoparte pentru faptul că veneai dintr-o țară din Est.
Depindea totul de cât de mult învățai tu și cât de mult timp
investeai în tine. Bineînțeles, era un sistem digitalizat de
înscriere la examene și aveam în biblioteca facultății ultimele
cărți, cele mai noi. Cursurile erau făcute de profesorii de aici
cu ultimele noutăți de la congrese. Erai
tratat cum este normal să fii tratat, ca un viitor profesionist în
creștere”, a precizat dr. Puflea.
Asemeni colegilor din Franța și SUA, a
remarcat cultura de a încerca să înțelegi unde este problema și
de a găsi soluțiile de rezolvare. „În momentul în care
greșești sau există o anumită problemă, să înțelegi, să
înveți din asta, să treci mai departe îmbunătățind ori actul
medical, ori fluxul, ori procesul respectiv. Accent pe a înțelege
unde este problema și a găsi o soluție în așa fel încât cine
vine după tine să nu mai repete aceeași problemă”, a completat
dr. Puflea.
Dr. Eugen Ionescu a vorbit despre diferența
tehnologică între sistemul românesc și cel francez la începutul carierei sale profesionale.
„Diferența
tehnologică era destul de mare, dar ne-am acomodat. În schimb, unde
eram foarte slabi, pentru că nu era experiența încă suficient
dezvoltată în România: în radiologie. Scannerul, RMN-ul, nu mai
vorbim, nu existau ’92, ’93, era un handicap mare pentru
specialistul și din ORL și din neurochirurgie cu care colaboram. În
schimb, noi am avut alt avantaj, cel puțin personal și cu alți
colegi care erau în situația mea: am avut o foarte solidă bază de
practică clinică a pacientului. Am plecat dintr-un spital mare,
care primea foarte multe urgențe, în Iași, și asta a fost un atu
mare.
Mi-a folosit întreaga mea viață profesională”, a
punctat dr. Ionescu.
Dr. Eugen Ionescu FOTO: romedi.org
Cu adevărat un șoc a fost, a mai
precizat dr. Ionescu, să poată aborda marii profesori, oameni
pe care îi știa „din cărți”. „Am fost șocat să văd cât
de ușor poți discuta cu un om care este o somitate medicală și
care nu-ți pune opreliști numai din ținută și din felul cum ți
se adresează. Dimpotrivă, cât de aproape poate să-ți fie și cât
de corect îți poate transmite anumite informații, fără
infatuare. Pe mine asta m-a șocat”, a mai spus dr. Eugen
Ionescu.
