Un obicei tradițional este considerat de mulți specialiști responsabil pentru răspândirea latinității pe teritoriul de astăzi al României și unul dintre cei mai importanți factori ai constituirii poporului român. Românii nu sunt doar urmași ai dacilor sau romanilor, arată alte studii.
Ciobani în Retezat FOTO Joseph Horvath
În mentalul colectiv al publicului larg, poporul român este format din daci și romani. La fel scrie de decenii și în manualele școlare. Practic, este o variantă simplificată a istoriei românilor și a formării poporului român prin amestecul coloniștilor romani, aduși după cucerirea Daciei de către Traian în secolul II d Hr, cu localnicii daci.
O romanizare care a mers ca pe roate și în cele din urmă a dat naștere unui nou popor, care pe deasupra s-ar fi și creștinat în primele secole ale erei creștine. Realitatea istorică este însă mult diferită de această viziune simplă, de popularizare, a etnogenezei românești. Pe scurt, în componența etnică a poporului român au intrat diferite popoare cu diferențe etnice, culturale și lingvistice de la o regiune geografică la alta. Propriu-zis, diferitele comunități care au rămas pe teritoriul României de astăzi, suferind influențe diverse, germane, turanice, slave, s-au latinizat abia după retragerea aureliană. În unele cazuri și la câteva secole distanță. La răspândirea limbii latine, dar și la cristalizarea unei culturi comune, a contribuit un obicei tradițional românesc, despre care se spune că este adevăratul întemeietor al poporului român. Este vorba despre oierit și transhumanță.
Dacia romană, un amalgam etnic într-o mare barbară
În primul rând trebuie pornit de la faptul că Dacia romană, adică regiunea supusă intens romanizării reprezenta maxim 25% din teritoriul locuit de diferitele triburi dacice. În spațiul de la est de Carpați, în nordul Munteniei, Maramureș și Crișana, trăiau numeroase triburi barbare. Adică daci, germanici, neamuri iraniene.
Cu alte cuvinte, până la retragerea aureliană nu putea fi vorba de o romanizare directă, intensă, decât în zona ocupată administrativ și militar de Imperiul Roman. În restul teritoriului, cultura romană era difuzată, dar lent și fără un impact etnic. Nici măcar cultural. Este vorba de obiecte romane obținute prin jaf și pradă sau în urma unor schimburi economice. În Dacia Romană au avut loc căsătorii mixte, mai ales între veteranii lăsați la vatră și localnicele din triburile dacice. Acest lucru este dovedit de inscripții și diplome militare unde se întâlnesc personaje cu nume care îmbină elementele de nume latin cu cel autohton. Cel mai probabil tatăl era roman iar mama de origine dacă. Nu există însă o statistică care să indice un procent al acestor căsătorii. Cu siguranță au devenit numeroase odată cu lăsarea la vatră a veteranilor, dar cu siguranță nu toți soldații romani se căsătoreau cu femei localnice. În plus, dacă ne referim la compoziția etnică a veteranilor și a coloniștilor romani, aceasta este foarte diversă.
Cei mai mulți nu erau italici și probabil nu ajunseseră la Roma niciodată în viața lor. De exemplu, Legiunea a XIII a Gemina, una dintre cele mai importante, staționată la Apulum pentru o perioadă îndelungată era adusă din Pannonia Superior. Soldații săi proveneau inițial în mare parte din provinciile vestice ale imperiului, precum Italia, Gallia, Germania și Pannonia. Legiunea a V a Macedonica era staționată la Potaissa și avea la rândul său soldați provenind din diferite provincii ale imperiului. Inițial această legiune era dominată de italici, dar în perioada în care a participat la cucerirea Daciei, cei mai mulți soldați erau iliri și traci. În cazul trupelor auxiliare, diversitatea etnică era destul de ridicată. Erau soldați traci, iliri, celți (atât din Galia și Raetia dar și din Britannia), germani și sirieni. Cu toții erau însă purtători ai limbii latine vulgare și au contribuit la romanizarea provinciei. Din punct de vedere etnic, însă, diversitatea era mare.
Dincolo de limes, o altă sinteză etno-culturală
Dincolo de limes lucrurile stăteau cu totul atfel. Aveau loc alte sinteze etnice și culturale. Cultura romană pătrunsese în zonele extracarpatice locuite de triburile „dacilor liberi”, dar sporadic și mai degrabă sub forma obiectelor luate ca pradă, a stipendiilor plătite în schimbul păcii sau a mărfurilor rezultate în urma schimburilor economice. Cu siguranță în această lume barbară erau daci care știau limba latină. Dar majoritatea populației, mai ales în zonele îndepărtate de limes, cu siguranță nu o cunoștea. Specialiștii au identificat o sinteză etnică și culturală între triburile dacilor liberi, a germanicilor care se așezaseră după secolul al II lea d Hr în aceste regiuni, dar și ale iranienilor (sarmați). O serie de necropole din secolele III-IV d Hr indică faptul că aceste populații împărțeau cimitirele și cel mai probabil și zonele de locuire.
Adică trăiau împreună. Specialiștii au numit această cultură germanico-iraniană-dacică, Sântana de Mureș-Cernahov. „Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp, au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii, mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile sarmatice, receptând, de asemenea, numeroase influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o «cultura Sântana de Mureş-Cerneahov»”, scria Coriolan Opreanu în „Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau „Orizontul Post-Cerneahovian”.
O necropolă a acestei culturi, descoperită la Mihălășeni în județul Botoșani vine să întărească această realitate.
„Luând în considerare toate scheletele, se observă că, din numărul total de 1296 de puncte (câte 6 pentru fiecare schelet), 632 aparţin mediteranoizilor (48,76%), 221 nordoizilor (17,05%), 169 protoeuropoizilor (13,04%), 158 dinaricilor (12,19%), 75 alpinilor (5,78%), 40 est-europoizilor (3,08%) şi doar 1 mongoloizilor (0,07%). Aceste date oferă, din punct de vedere antropologic, o sinteză asupra variabilităţii structurii populaţiei de la Mihălăşeni, evidenţiind elementele etnice care au contribuit la această structură. Se observă că grupa cea mai numeroasă o formează scheletele cu caractere mediteranoide sau majoritar mediteranoide, care au fost puse în legătură cu populaţia dacică autohtonă. Urmează grupa cu caractere nordoide, care nu pot fi puse decât în legătură cu populaţiile germanice, respectiv cu vandalii şi goţii veniţi din nordul continentului, unde tipul nordic reprezintă, din neolitic şi până astăzi, “zona principală de concentraţie”. În ceea ce priveşte cea de a treia componentă importantă a tipurilor antropologice, protoeuropoizii, se consideră că aceasta aparţine vechiului tip uman de Cromagnon, care s-a perpetuat în Europa până în această vreme, fiind prezentă în zonă şi în medii anterioare epocii migraţiilor. Dinaricii şi osticii (est-europoizii) au fost puşi în legătură cu sarmaţii, ca şi alpinii, de altfel, care, din punct de vedere antropologic, reprezintă un amestec de mongoloizi cu forme brahicranii de dinarici”, precizează reputatul arheolog botoşănean Liviu Şovan în lucrarea sa „Necropola de tip Sântana de Mureş-Cerneahov de la Mihălăşeni“. După cum se observă era o diversitate etnică destul de mare.
Slavii și o sinteză etnico-lingvistică decisivă pentru formarea poporului român
După retragerea trupelor și administrației romane la sud de Dunăre, asupra populațiilor rămase a fost o adevărată roire de populații migratoare. Este greu de spus dacă au influențat sau nu structura etnică a localnicilor.
„Peste populaţia romanizată s-au aşezat succesiv sau concomitent, sarmaţi,germanici (goţi, gepizi, longobarzi), turanici (huni,avari), slavi, protobulgari, bizantini şi, în fine, ungurii de neam finougric, toate acestea petrecându-se între secolele III şi IX d HR”, scria Ioan Aurel Pop, în ”Istoria Transilvaniei Medievale”.
Cu certitudine una dintre cele mai masive migrații de populații petrecută în secolul al VII lea d HR, și-a pus amprenta în mod decisiv atât din punct de vedere cultural cât și etnic. Este vorba despre invaziile și migrațiile slavilor.
„Natura, dimensiunile și semnificația puternicului element slavon, a componentei sale lingvistice, culturale și social-etnice în structura limbii și a comunității populare românești datând din perioada conviețuirii și amestecului cu populațiile slave în zona carpato-balcanică dunăreană au fost demult sesizate de istorici și filologi ; această etapă obscură, lipsită de documente scrise, a conviețuirii slavo-romane în Dacia carpatica (analog la sudul Dunării), când s-a produs procesul de sinteza etnic-socială și de încrucișare lingvistică, a fost fără îndoială decisivă în fenomenul etnogenezei române”, arată I.I Rusu în lucrarea sa ”Etnogeneza românilor”.
Obiceiul strămoșesc care ne-a făcut români
După cum se poate lesne observa pe teritoriul de astăzi al României, existau realități variate din punct de vedere etnic și cultural, în diferite zone geografice. Pe de o parte era o populație romanizată, în zona Transilvaniei și Olteniei actuale, purtătoare a unei limbi și culturi latine vulgare. De cealaltă parte, în zonele extracarpatice, mai ales Moldova și Maramureș, exista o sinteză culturală barbară, dominată mai degrabă de elemente germanice.
Ulterior au apărut și puternicele influențe slave și mai apoi și turanice, prin invaziile avarilor, pecenegilor și cumanilor. Cum s-a ajuns totuși ca această populație complexă ca influențe culturale și etnice să devină un popor cu aceeași limbă și tradiții asemănătoare?
Specialiștii spun că există două motive principale. Pe de o parte, retragerea aureliană a favorizat de fapt romanizarea. La fel și invaziile barbare. Este clar că populația rurală, cel puțin, a rămas pe loc după Retragerea Aureliană. Și asta în condițiile în care era și conservatoare dar și profund legată de zonele în care trăia. „Viața rurală daco-romană, prin caracterul ei conservator și prin legătura strânsă cu pământul, a putut continua și după părăsirea oficială a provinciei”, preciza Vasile Pârvan în „Getica”. Fără frontiere, în funcție de invaziile barbare și presiunea economică care o exercitau, populațiile s-au deplasat pe un teritoriu întins, dincolo și dincoace de Carpați, împrumutând limbă, obiceiuri și chiar caracteristici etnice.
„După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe”, preciza academicianul Ion Aurel Pop în ”Dacii şi romanii” în Revista ”Cultura”.
Ceea ce i-a făcut să roiască a fost mai ales ocupația principală a populațiilor rămase pe teritoriul României de astăzi, după retragerea Aureliană. Este vorba despre păstorit. Creșterea oilor permitea o repliere mai rapidă în cazul unei invazii și totodată o sursă importantă de resurse necesare supraviețuirii. Oile sunt mai puțin pretențioase decât vacile, mai ușor de hrănit, mai ușor de deplasat și adăpostit. Totodată ofereau lapte, carne, pielicele și lână, toate esențiale în economia rurală.
Creșterea oilor presupunea o mișcare constantă de transhumanță, radiind mai ales din zonele Transilvaniei, romanizate, către cele extracarpatice. De exemplu, comuna Ungureni din județul Botoșani a primit acest nume fiindcă a fost fondată în evul mediu de ciobani veniți din Transilvania. „Transhumanța a fost unul dintre factorii cei mai activi ai unității românești, punând în contact permanent grupurile răspândite pe o arie foarte întinsă”, preciza istoricul Gheorghe Brătianu.
„După Nicolae Gostar un atare proces, deosebit de complex şi de lungă durată, a putut să se desfăşoare şi în zonele aflate dincolo de limitele posesiunilor romane de la est de Carpaţi, mai întâi prin legăturile directe stabilite între dacii romanizați din provincia Dacia şi dacii liberi, între acestea evidențiind mişcările de transhumanţă păstorească dinspre sud-estul Transilvaniei către păşunile montane şi submontane ale Carpațlor răsăriteni.”, precizează Dan Gh. Teodor în ”Romanitatea spațiului carpato-nistrean”, din ”Carpica”.
Un argument este cel lingvistic, termenii de bază ai păstoritului fiind moșteniți din latină dar și dintr-un substrat mai vechi (probabil dacic). De exemplu, oaie-ovis, mulge-mulgere, lapte-lactis, turmă-turma, păstor-pastor, berbec-din substrat local probabil dacic, brânză-probabil dacic.
De-a lungul secolelor, această roire a dus la uniformizare în privința limbii și a obiceiurilor. Poporul român s-a format de ambele maluri ale Dunării, în condiții diferite, ajungând la un relativ consens cultural și etnic prin migrații de o parte și de alta a Carpaților, prin aporturi romanice de la sud de Dunăre, dar și prin cel al slavilor.
